Datoriile preotilor

Mai mult decat orice alta slujire, preotia se face prin om si pentru om. Intr-un limbaj modern, putem spune ca preotul opereaza direct pe sufletul omului, pentru a-i salva viata. Si, pentru ca sufletul este mai important decat tot universul, rezulta ca si lucrarea savarsita in dreptul acestuia este cea mai importanta decat toate celelalte si mai dificila.

Astazi, realizarea raporturilor interumane este incomparabil mai problematica fata de vremurile primavaratice ale crestinismului, intrucat veacul acesta de cumul si sinteza al unor milenii de existenta si progres apare tot atat de apasator si inextricabil precum dilematicul nod gordian; este, realmente, un veac inglobat in noian de teorii si cunostinte, incat omul abia se mai zareste printre ele.

In aceasta stare de fapt, preotul trebuie sa aiba neincetat in vedere misiunea sa pastorala, adica sa-l caute neincetat pe om. Sfantul Apostol Pavel precizeaza, fara echivoc, corintenilor: „Eu nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru ca nu copiii sunt datori sa agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui si ma voi cheltui pentru sufletele voastre” (II Corinteni 12, 14-15). Cautarea omului este preocuparea dumnezeiasca de capatai, din zorii existentei omenirii si pana la sfarsitul acesteia. Dumnezeu il cauta pe om prin trimisii Sai, pe care i-a facut „para de foc”, ca sa aprinda dorul de Dumnezeu in inima omului si sa lumineze in intuneric, pentru ca toti sa caute lumina Adevarului.

Preotul trebuie sa stie sa vorbeasca fiecarui om pe masura inimii lui, incat sa-i spuna celui dobandit la adevarul crestin, precum i-au spus ucenicii lui Hristos: „Doamne, unde sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice?” (Ioan 6, 68). Hristos ne spune ca ne va face „pescari de oameni”, iar una dintre cantarile bisericesti ii numeste pe Apostoli „vanatori ai adancului”. Dar, pentru ca prada sa fie vanata bine, ea trebuie tintita in inima. La randul sau, preotul, asemenea lui Dumnezeu, trebuie sa fie un bun cunoscator al inimilor si un cercetator iscusit al adancului sufletelor.

Iscusinta pastorala a preotului, in a face legatura temeinica, in scopul mantuirii, cu fiecare om incredintat lui spre pastorire, este inteleasa ca „tact pastoral”. Sfantul Apostol Pavel defineste in mod inegalabil si foarte expresiv aceasta obligatie pastorala, prin urmatorul cuvant: „M-am facut tuturor toate, ca in orice chip sa mantuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 22).

Sfantul Grigorie Dialogul, in cartea sa „Regula pastorala”, dedica patruzeci de capitole acestui aspect esential al preotiei, dovedindu-ne ca intotdeauna pastoratia a fost extrem de anevoioasa si ea il obliga pe preot la o optima pregatire si atentie fata de sufletul pastoritilor sai, zicand: „Iubirea te va invata sa plangi cu cei ce plang si sa te bucuri cu cei ce se bucura. Preocuparea sincera si continua pentru mantuirea enoriasilor iti va da pentru fiecare inima cheia cu care sa deschizi usa de la intrare si de intelegere cu tot omul care doreste Adevarul si pacea.”

Preotul este raspunzator sa aiba „mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 16) si atunci, daca se va invrednici de aceasta, asemenea lui Hristos Dumnezeu, va cunoste adancurile fiecaruia si, ca un doctor iscusit, va sti sa tamaduiasca orice rana. Pastoratia de care e responsabil clericul, dar nu numai el, presupune cunoastere reciproca intre pastor si pastoriti.

Pastorul cel bun isi cunoaste oile sale si ele il cunosc pe el, iar cunoasterea adevarata o face iubirea, care „indelung rabda, este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” (I Corinteni 13, 4-7).

In Biserica Ortodoxa nu exista o deosebire simtitoare intre cler si credinciosi, precum exista la romano-catolici, drept pentru care trebuie sa se mentina acel echilibru pe care-l ofera ceea ce numim „lucrul in echipa”, adica respectul reciproc, dragostea dezinteresata si omenia, care ne leaga pe toti intru una. Preotul este dator sa faca prezent, in sufletele oamenilor, harul lui Dumnezeu, cu toate darurile pe care acesta le incumba.

Nu trebuie omise nici responsabilitatile oamenilor de rand, in vederea mantuirii; ei sunt datori sa-l sprijine pe preot si sa-l inconjoare cu respect si iubire. De ceva vreme, se vorbeste de „apostolatul mirenilor”, adica de faptul ca, prin fapte si cuvinte curate, credinciosii de rand trebuie sa aduca in jurul lor Lumina de care lumea are atata nevoie.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro