Dumnezeu stie, Dumnezeu ingaduie spre folosul nostru

În cele din urmă, toate sunt spre binele omului!

Am pomenit acum aceste întâmplări pentru că sunt cutremurătoare. Ce suflet, însă, nu trăiește în fiecare zi stări asemănătoare, la o scară mai mică? Iată că există suflete care, fără să arate altora, au înlăuntrul lor un chin, o durere zilnică, o greutate care-i apasă. Cum îngăduie Dumnezeu? Vede un suflet chinuindu-se, suferind, și lasă lucrurile așa? Adică, Dumnezeu nici n-a oprit răul ca să nu se întâmple, așa cum ar fi vrut omul, nici acum, că s-a întâmplat, nu-l micșorează într-un fel oarecare, ci-l lasă pe om părăsit. Și acesta are în fiecare zi asemnea experiențe.

Și, reiese, conform celor scrise și spuse despre toate aceste întâmplări, că oamenii „se sufocă”, fără să găsească un răspuns. Să nu mergem mai departe: întreaga Grecie, în fiecare zi se confruntă cu asemenea incidente, cu evenimente dramatice, ca și cum ne-ar greși cineva, ca și cum cineva răspunde de acestea. Adică oamenii, mai mult sau mai puțin, și cei mici și cei mari, se revoltă, se sălbăticesc, reacționează într-un fel sau altul. Mai ales unii nu se dau înapoi să spună: „Ah, Dumnezeul meu, de ce ne lași să ne chinuim așa? De ce ne-ai lăsat, Dumnezeule, să pătimim asemenea lucruri?” Unii nu acceptă nici această atitudine, rostirea acestor cuvinte este un act de umilință pentru ei, de aceea, pur și simplu, zic: „Ești dușmanul, ești vrăjmașul nostru!”

Cam așa gândim lucrurile care ni se întâmplă.

În realitate toate sunt îngăduite pentru diverse motive. Pentru că așa este viața în general, pentru că cineva s-a născut cu porniri lăuntrice nu dintre cele mai bune. În cele din urmă toate sunt spre binele omului. Dealtfel, cine nu are astfel de probleme? Unul se consolează amăgindu-se cu gândul că așa este viața, însă în acelați timp se regăsește în acestea când le percepe fatalist: „Ce să facem? Așa e viața, ne-am îmbolnăvit, oamenii sunt răi, lumea e rea, nu mai găsești un om să te înțeleagă, toți sunt vrăjmașii tăi, îți creează probleme”. Și astfel, omul „se sufocă” și se complace în acestea.

Dumnezeu știe, Dumnezeu îngăduie!” Să spui din toate puterile acest lucru.

Da, toate acestea pot să existe, dar Dumnezeu le știe, le vede și are modul Lui în care le rânduiește, cât să fie bine și nu rău. Este adevărat ceea ce spun, însă omul trebuie să creadă aceasta. La vremea când fie tu, personal, pățești ceva, fie o rudenie de-a ta suferă, sau o persoană îndepărtată, te tulburi și durerea lui ajunge și la tine.

O mamă, de exemplu, poate să nu sufere ea personal, dar când copilul ei pătimește, suferă ca și cum ar simți durerea în trupul ei.

Aceeași suferință este împărtășită și între frați sau rude.

În ceasul când se întâmplă necazul, dacă-l privești prin prisma proniei, a iconomiei, a iubirii lui Dumnezeu acest lucru are mare valoare, pentru că în final sufetul tău se va afla câștigat.

Să nu privești lucrurile doar teoretic, cum că Dumnezeu știe dar este este undeva departe, te disprețuiește, te igonoră, iar tu rămâi în starea ta și-ți plângi soarta.

SĂ NU FIE AȘA, ci să crezi că Dumnezeu îngăduie suferința, o rânduiește pentru binele tău.

Chiar și în starea cea mai rea să zici; „Dumnezeu o știe, Dumnezeu o îngăduie”. Să spui aceasta din toate puterile tale.

Adică, la vremea când suferi ca și cum te-ar sfâșia tăișul sabiei sau la ceasul când se întâmplă durerea și în mijlocul durerii tale aproape că te pierzi, iar când îți revii îți dai seama că din nou începe suferința, în ceasul acela să spui: „Dumnezeu știe, Dumnezeu îngăduie”.

Trebuie să subliniem că, uneori, durerea sufletească este mai mare decât suferința pe care o provocă sabia în trup. Oricare ar fi durerea aceea, de cele mai multe ori nu poți s-o vindeci, s-o îndrepți nici cu mângâieri, nici cu medicamente, nici cu nimic altceva.

Ce medicament poate să ia cineva, când adâncul sufletului său arde?

Taina Suferinței – Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină-București – 2007

sursa: catehetica.ro