Sfântul Maslu în parohie

Duminică, 16 decembrie, după Sfânta Liturghie, a fost săvârşită, în biserica parohială, Taina Sfântului Maslu.

În cuvântul de învăţătură, la evanghelia zilei, a celor chemaţi la cină, părintele paroh a reamintit celor prezenţi că la fiecare Liturghie ni se face o nouă invitaţie la Cină, iar praznicul la care suntem chemaţi de către Dumnezeu este unul al dragostei, dar, totodată, al libertăţii, deoarece ni se îngăduie până şi… să nu primim iubirea Sa. Nu trebuie neapărat să fii un ahtiat după plăceri grosiere ca să refuzi Cina sau să ai straiul nepotrivit, căci alegerea celor ale lumii şi ale sinelui poate îmbraca forme care ni se pot părea chiar legitime, scuzabile. Până la urmă ajunge chiar şi numai să fii un “bun cetăţean” al acestei lumi ca să refuzi chemarea la Viaţă… Suntem credincioşi, zicem noi. Dar credinţa noastră este… mincinoasă! Pentru că alegerile noastre, priorităţile noastre ne trădează. Ceea ce alegi, aceea eşti şi în aceea crezi! Orice preferă inima noastră chemării Lui, tot ceea ce iubim mai mult decât pe El ni se face idol şi sminteală, piatră de poticnire în calea spre Împărăţie. Orice “avem“, orice este “al nostru” şi nu este împărtăşit cu Hristos, de orice ne lipim inima şi nu dorim să lepădăm, acela ne este Comoara/Bogăţia, acela ne este Domn şi Împărat adevărat, indiferent de ce am declara şi am pretinde sau de ce ne-ar plăcea să credem despre noi. Fiecare avem “ţarina noastră“, “boii noştri” sau “femeia noastră” care sunt întotdeauna “mai importante” şi din pricina cărora ni se pare că am fi îndreptăţiţi să fim primiţi la Cină şi mai târziu; deocamdată, însă, să fim lăsaţi să ne îngrijim de priorităţile noastre, de ceea ce ne pasionează, să ne cultivăm idolul în linişte, să slujim nestingheriţi voii proprii.

Amintindu-le că ne mai despart câteva zile până la marele praznic al Naşterii Domnului, părintele a menţionat că odinioară creştinii nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe. Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos… Aceasta este, deci, marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi.

Referitor la Taina Sf. Maslu, aceasta actualizează, prin Duhul Sfânt, lucrarea vindecătoare a lui Hristos în Biserica – Trup tainic al lui Hristos, când aceasta se află în stare de pocăinţă, de rugăciune şi de ascultare. Ungerea bolnavilor cu untdelemn sfinţit se face în numele lui Hristos, adică în prezenţa duhovnicească a lui Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor celor bolnavi. În acest sens, cea dintâi treaptă a vindecării bolnavului este refacerea legăturii lui duhovniceşti cu Hristos şi cu Biserica Sa. Vindecarea sufletului şi a trupului pe care o dăruieşte Hristos prin Taina Sfântului Maslu este în primul rând luminare a sensului vieţii şi al sănătăţii ca daruri ale lui Dumnezeu, pe care însă omul nu le foloseşte totdeauna potrivit voii lui Dumnezeu şi în comuniune cu Dumnezeu. După ce bolnavul a primit această lumină, boala şi suferinţa lui primesc un sens şi sunt trăite în comuniune cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care a biruit suferinţa din interiorul ei printr-o iubire de Dumnezeu mai tare decât teama de moarte. Dacă bolnavul înţelege că viaţa şi sănătatea lui sunt daruri ale lui Dumnezeu, atunci crede cu tărie că şi vindecarea lui este un dar de la Dumnezeu care se cere şi se aşteaptă de la El cu speranţă.

S-a crezut uneori că Sf. Maslu iartă păcatele, cel puţin cele care involuntar nu au fost spuse la Mărturisire, ceea ce e absolut greşit! Mărturisirea trebuie făcută de fiecare dată înainte de Sf. Maslu, având în vedere că acesta ar trebui să se facă în cazuri vădite de boală grea şi nu la orice viroză sau zgârietură de deget; deci Sf. Maslu are menirea de a înlătura consecinţele pe plan trupesc ale acelor păcate. Pe de altă parte, din punct de vedere ortodox, toate Tainele sunt „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, dar nu trebuie totuşi să exagerăm cu ideea că tot ce a rămas nemărturisit la Spovedanie, se şterge necondiţionat prin Maslu. Dacă Maslu ar ierta păcatele necondiţionat, atunci la ce bună Mărturisirea, mai ales că mulţi îşi fac Sf. Maslu în fiecare săptămână?! Generalizăm Maslul şi excludem Spovedania? Cred că le-ar fi tuturor „mai uşor”, dar şi fără vreun folos.