De ce trebuie să depășim viteza sunetului?

Îngerii cântă totdeauna pentru a celebra biruința asupra morții, a efemerului, a păcatului. Trebuie doar să ne dăm osteneala și să cântăm împreună cu ei.

Cu câtva timp în urmă, mediile care se ocupă cu difuzarea știrilor senzaționale au anunțat că un om a putut să se deplaseze, depășind viteza sunetului. El a reușit această performanță sărind cu parașuta din stratosferă, de la o mare înălțime și a ajuns cu bine pe pământul nostru primitor. Contrar așteptărilor, opinia publică totdeauna gata să exulte senzațiile tari, (pentru că, la urma urmei, de ce să se mai mândrească omul, dacă nu pentru asemenea dovezi ale atotputerniciei sale, care n-are nevoie de ajutor dumnezeiesc), deci contrar așteptărilor, atotputernica bursă a opiniei publice, care apreciază orice șoc, nu a reacționat cu destul entuziasm. S-au găsit destui care n-au fost cutremurați de fapta lui Felix Baumgarten, s-au întrebat ce căuta el în stratosferă și n-au tras concluzia că această experiență epocală va aduce schimbări fundamentale în bunul mers al universului. Ba chiar, s-a obiectat că nimic nu se va schimba nici de aici înainte.

Evident, austriacul temerar a fost destul de dezamăgit de această reacție și a spus un lucru care, cred, valorează chiar mai mult decât restul evenimentului. Într-un interviu, el a declarat: „Câteodată trebuie să privim de sus ca să vedem cât de mici suntem”. Ceea ce ne aduce în minte ceea ce spune Gabriel Garcia Marquez, care crede că trebuie să privim de sus numai ca să le ajutăm celor de jos să se ridice…

Iată câteva cuvinte demne de reținut: Vedem oare cât de mici suntem? Puși în anumite împrejurări, înțelegem că merită să luăm asupra noastră efortul de a ne înălța dincolo de circumstanțele curente, pentru a ne cunoaște adevăratele noastre dimensiuni, cu realele noastre posibilități? Înțelegem sensul acestei înălțări? Vrem să ajungem sus ca să ajutăm altora să se ridice? Oare? Ne vedem așa cum suntem și nu mângâindu-ne cu atotputernicia noastră efemeră, care crede că n-are nevoie de nimic, care se mulțumește cu convingerea că, în afară de noi, nimic nu există? Că nu ne trebuie ajutor și nici nu trebuie să cerem să ni se acorde?

Un cunoscut antrenor de fotbal, Berti Vogts, spunea deunăzi cu amărăciune: „Dacă dușmanii mei m-ar vedea umblând înfricoșat pe ape, ca odinioară pe Apostolul Petru, ar spune: «cum, ăsta n-a fost în stare să învețe să înoate?»” Și mi-am amintit icoana pe care o vedeam în copilărie în biserica de la Vlădeni și pe care n-o pot uita după atâția ani. Mă speriau apele negre învolburate în care Sfântul Apostol Petru se scufunda aproape în întregime, întinzând cu spaimă mâna spre Mântuitorul, de la care nădăjduia ajutor și care, cu bunătate și înțelegere, i-o prindea cu a Sa… Mi-a trebuit destul timp ca să pricep alegoria unei icoane modeste de sat.

Ce s-ar fi întâmplat dacă silueta albă, luminoasă ar fi lipsit din tablou? Cum rămânea cu gestul înspăimântat al apostolului? Ce se întâmplă în atâtea cazuri, când oamenii copleșiți de valurile negre nu văd, nu vor să vadă mâna care li se întinde, ajutorul care li se oferă? Nu cumva trăim într-o perioadă în care ne prefacem că nu vedem această mână? În care ne scufundăm și refuzăm să înțelegem că ea este singura posibilitate de a fi scoși la lumină din adâncurile ucigătoare? Când asistăm la pieirea semenilor noștri făcând haz de faptul că „ei nu știu să înoate?” Înțelegem oare că silueta albă cu gestul salvator, centrul fundamental al icoanei, e centrul existenței noastre? Și, fiindcă respingem s-o vedem, strădania noastră de a ne înălța e inutilă. Căci dacă nu ne dăm seama de micimea noastră, ne înșelăm crezând că ne înălțăm.

În copilărie aveam o carte, „Păcală și Tândală”, pe care o citeam râzând cu hohote. Păcală nu era un nătâng, până și un copil putea pricepe. El mima mai de grabă naivitatea și prostia, pentru a-i pedepsi pe cei lacomi, răi, necinstiți. În felul lui era un justițiar și un moralist, încercând, după puteri, să facă dreptate și să-i ajute pe cei necăjiți. Un Robin Hood care nu folosea arcul și săgeata, ci râsul și ironia, care nu se lăsa înșelat de minciunile măestre cu care se deformează și se strâmbă realitatea. Cu care se transformă existența într-o glumă proastă, în prefăcătoria care tinde să devină legea ei fundamentală. Când nu mai avem ce face cu corectitudinea, cu solicitudinea pentru ceilalți, cu sentimentul că trebuie să ne lăsăm guvernați de cinste și sinceritate. Când aruncăm bunătatea și dreptatea la coș și ne înveșmântăm în lăcomie, în apetitul de a înșela.

Păcală ar putea fi un personaj al zilelor noastre, când ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva ne purtăm ca niște copii răzgâiați, dându-ne aere de maturi cu experiență și mimându-le faptele? În care dezumanizarea nu mai e sancționată, ci așezată la loc de cinste. Sau poate nu mai avem nevoie de el, de ironia lui, fiindcă verbele principale ale limbajului nostru sunt „a înșela”, „a trage pe sfoară”, a bârfi pe ceilalți, a-i „aranja”, cum frumos se spune, la mai marii lor. Când prototipul celui care „reușește” în viață este a celui care nu distinge între bine și rău, care nu se sfiește să-și fluture ipocrizia ca pe o cucerire istorică înrădăcinată în omenire. Și totuși, în fiecare dintre noi ar trebui să stăruie presimțirea că există ceva, un Dincolo. Un Dincolo al generozității, al bucuriei al speranței, al unui univers în care îngerii cântă „Slavă lui Dumnezeu și pe pământ pace și bună învoire”.

În lumea noastră mai avem nevoie de căldura bucuriei și a luminii. De speranță și de conștiința că trăim în comuniune. De iubire. Nu putem trece peste ele. Ele ne-au fost date de la începutul creației. Ele au rămas chiar și atunci când omul a greșit, ademenit de răul care îl împingea spre consecințele lui mortale. Ele au rămas când Dumnezeu ne-a trimis semnul că ne așteaptă, că ne iartă, că putem repara greșeala neascultării. Și ni l-a trimis prin însuși Fiul Său, nu ca pe un stăpân atotputernic, dominator, copleșitor în puterea Sa infinită, ci ca pe unul dintre noi, ca pe un Prunc nevinovat, care și-a asumat cu smerenie existența noastră.

Într-o noapte a minunilor, El a venit într-un lăcaș sărac, fără morgă, fără laude și semne de grandoare, de putere dominatoare, așa cum ni le dorim noi, cei slabi și aroganți, în ridicola noastră îngâmfare. La ieslea săracă s-au închinat păstorii, s-au plecat trei crai pe care slava deșartă, prefăcătoria nu-i înșela, au cântat îngerii. Și a strălucit steaua cea luminoasă, semn al clipei când omenirii i se deschidea din nou poarta spre viața veșnică. Când lumea s-a luminat, așa cum spune cântarea sfântă.

Rezultatele incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâţia ani de muncă asiduă, nu sunt de contestat. Dar lumina există și altfel decât în paginile docte cu numeroasele ei semnificații, cu numeroșii ei kilometri pe secundă. Lumina pe care o împrăştie Steaua ce i-a călăuzit pe Magi n-are nevoie de demonstrații cantitative, de axiome și formule. Ea face parte din altă categorie de adevăruri, ale căror răspunsuri nu trebuie căutate în postulate, în simboluri pe care le reprezintă, pentru că adevărul există dincolo de toate acestea. Există o logică şi o raţionalitate care n-au nevoie de argumente, o altfel de raționalitate, care este pur şi simplu. Iată miracolul pe care până şi ştiinţa îl ocoleşte pentru că ea cere totdeauna o pledoarie pentru cuvântul „este”. Și uită că „este” nu se poate explica, nici nu are nevoie de justificări. Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului există, ne luminează şi acum ca şi odinioară şi ne va lumina mereu.

Fizicianul atomist John Archibald Wheeler spunea nu de mult: „Cu cât e mai mare insula științei, care reprezintă cunoștințele noastre, cu atât mai lungă este coasta ei, adică neștiința noastră”. Suntem conștienți de acest adevăr cutremurător?

Noaptea minunilor se repetă mereu pentru omenire. Cei smeriți o recunosc și se închină slavei dumnezeieși, vizionarii, conștiințele care nu se lasă înșelate de minciuni, se închină aducându-și cu sfială darurile, îngerii cântă. Îi putem auzi, îngerii cântă totdeauna pentru a celebra biruința asupra morții, a efemerului, a păcatului. Trebuie doar să ne dăm osteneala și să cântăm împreună cu ei. Și atunci ne vom descoperi puterea de a prelungi bucuria. Vom vedea că dacă o privim cu ochii credinței, lumea are altă substanță decât credem. Și că dacă îi ajutăm pe cei ce au nevoie, ne vom înălța, pentru că înălțimea este locul de unde întindem mâna celor slabi. Ea este înălțime tocmai pentru că devine astfel și pentru cei slabi.

Atunci înțeleg că icoana care mă speria în copilărie ar putea fi pictată altfel. Cele două mâini nu se atingeau încă, dar anonimul pictor reuşise o performanţă de necrezut: aveai impresia că ele se apropie din ce în ce, icoana îşi pierduse staticul, devenise o imagine în mişcare, imagine a îndurării şi dragostei lui Dumnezeu pentru creatura Sa… Din clipă în clipă bunătatea dumnezeiască, a toate iertătoare, îl ridică pe cel aflat în primejdie din unda neagră-albastruie, îl ajută să se ridice deasupra morţii. Nu ştiu dacă icoana mai există astăzi…Poate da, poate nu… Dar gestul prin care omul e salvat persistă, chiar fără suportul material al culorilor. Şi ne dă certitudinea că mâna întinsă cu blândeţe şi milă, este întinsă şi pentru noi. Ne dă certitudinea că putem păși peste ape, chiar fără să știm să înotăm, fără să ne lăsăm înghițiți de ele, îndreptându-ne spre Mântutorul care ne așteaptă, pecetluind realitatea definitivă.

În fața mormântului gol, îngerul spunea: „Nu-L căutați pe Cel Viu printre cei morți”. Mâna milostiv întinsă nouă, ca în icoana cea veche, ne dă certitudinea că și noi trebuie să fim căutați printre cei vii și nu printre cei morți.

Lidia Staniloae

 sursa: ziarullumina.ro