O inima ranita de o inima grabita

Rasturnand putin structura in care suntem obisnuiti sa construim un discurs, am sa incep cu sfarsitul, anume cu o concluzie: Suntem, de fapt, tot mai multi oameni in ziua de azi, mult prea grabiti sa mai stam la o vorba…

Si daca tot am inversat firul narativ, spre incheiere as fi pus una – doua intrebari, oarecum retorice, pentru ca nu astept un raspuns de la nimeni („fiind grabit si eu”), cata vreme l-am anticipat chiar de la inceput.

De aceea, reformulez acum interogatia: De ce fugim atata? si Unde?

Bineinteles ca, fiecare are un raspuns, exista motive si justificari, exista explicatii, unele credibile, altele, nicicum plauzibile: Am treaba, n-am timp de pierdut, intarzii la serviciu, asa e acuma cu secolul vitezei, sa facem repede ce avem de facut, pentru ca nu avem timp de pierdut …De fapt, graba aceasta si fuga de la… si spre…ar trebui sa recunoastem, cu onestitate, este o fuga a oamenilor unii de altii…

Tot mai des, cand interferam ajungem sa ne facem rau unii altora si atunci, aproape toti am ales, conform „principiului”: „fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa”, calea cea mai usoara si mai sigura, dar rusinoasa prin lasitatea ei…. anume: sa fugim unii de altii…

Probabil, aceasta o facem pentru a nu ne rani si mai mult cei care ne-au mai ranit si altcandva…adica oamenii… Se intampla asa, nu numai datorita putinatatii timpului disponibil, ci si putinatatii si micimii sufletului omului modern.

Bineinteles ca, este de vina si indiferenta si neincrederea oamenilor unii in altii, dar si impietrirea inimilor. De aceasta realitate pe care noi o traim zi de zi, vorbeste si Sfanta Scriptura: „Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Matei 24:12) .

Afirmatia o face „profetic” Sf. Ap. Matei, anuntand vremurile de pe urma cu „intuitia Duhului Sfant”, care nu se mai poate aseza peste inimile atat de grabite ale mirenilor din zilele noastre.

Nu mai avem timp unii pentru altii, nu mai avem rabdare unii cu altii si nici sa ascultam pasurile nimanui nu mai avem chef, preocupati doar de problemele personale, grijile noastre au devenit – prioritati, iar ale aproapelui sunt trecute la capitolul: „altadata” sau „cand oi avea timp”…

Daca si rugaciunile si cererile nostre, Bunul Dumnezeu le-ar trata la „diverse” si ar raspunde cu aceeasi „promtitudine” atunci cand si noua „ne crapa maseaua”, am putea spune, aproape dogmatic, ca fiecare dintre noi traieste in epoci diferite sau am putea sa ne amuzam asemenea lui Ilie prorocul, cand vedea zadarnicia rugaciunilor facute zeului Baal de catre preotii idolesti, incurajandu-i sa strige mai tare ca, poate Zeul a adormit…

Uneori avem sentimentul ca, este un dialog al surzilor, vorbim si nu ne auzim, ne intalnim si nu ne cunoastem, ne vedem, dar nu comunicam cu adevarat unii cu altii. Traim conditia unui sihastru de masa, singuri in multime, orbecaim intr-un labirint cu oglinzi in care ne vedem doar pe noi insine, intalnindu-ne foarte des cu noi insine.

Unul a alunecat in melancolia trecutului furat de ganduri straine, altul este „agatat de-o creanga visand intr-o seara verde”, unul este prins in tornada grijilor cotidiene fiind aspirat spre alte zari de iuresul intetit al vremurilor, altul este smuls din vecinatatea semenului sau de un viitor grabit sa-i fure gandurile prezente, un viitor care vrea prea repede sa se insinuieze, sa se intample…

Timpul devine un fur, ne rapeste, iar noi ne abandonam lui…astfel incat intalnirile noastre cu semenii devin amintirile noastre despre viitor…Traim alergand, alergam pentru a trai, nu ne mai oprim sa ne tragem sufletul, nu mai avem asezare sufleteasca, suntem presati tot mai mult de ceas, ochii nostri se rotesc mai repede ca limbile ceasului, fugim inainte, iar inimile nostre inceteaza sa mai bata in ritmul lor, ci au imprumutat mecanismul unui ceas biologic reglat la un tic-tac al acestui secol al vitezei si nu la fireasca si tihnita scurgere a timpului, secunda de secunda, clipa de clipa,…

Intr-adevar, traim in aceasta paradigma a dilatarii si contractarii timpului, anticipata profetic, cand s-a zis ca „zilele se vor scurta…”

In acest context, ar putea sa zica un carcotas repezit, mult prea pripit si el in observatie: pai, da, cutare are timp, iar noi nu ne mai vedem capul de treaba…

Insa, nu despre lene este vorba aici, nu despre palavrageala este subiectul, ci despre un lucru foarte simplu de pronuntat: nu ne mai pasa unii de altii , suntem prea preocupanti de noi insine; acest „noi insine” inseamna toate ale noastre, un univers construit in jurul SINE-lui, care nu mai este intr-un dialog si comuniune cu ceilalti, din care aproapele nostru a fost exclus…Nu intamplator ne indeamna Mantuitorul: „Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de Sine…”(Matei 16,24).

Lipsa totala de rezonanta afectiva, disparitia imediata a empatiei, compasiunea intarziata, intrajutorarea uneori, fugitiva, alteori tardiva si existenta unei conlucrari lipsita de sincronicitate, toate acestea determina un soi de irosire inversata a timpului, o eficienta pe dos, astfel incat, chiar daca unii zic ca: „timpul inseamna bani” sau ca: „n-au timp de pierdut”, tocmai acestia ajung sa se pagubeasca tot mai mult cu aceasta „alergatura” a lor. Scenariul capata, astfel, conturul profetic al vremurilor de pe urma descris de parintii vizionari, cand oamenii nu vor mai gasi cararea unul spre altul, cand vor disparea potecile dintre case, dintre inimi…

Acestea le-am observat, fiind martor la o asemenea intamplare, cand unul „statea sa fuga”, iar altul „fugea dupa el ca sa stea”…de vorba, la o vorba, doar una, care era: nu un moft, nu o ispita, nu o baliverna,…. ci doar un pas, o durere, si care a ramas prin nepasarea celui grabit, un pas neimpartasit, o durere neplansa…o inima ranita de o inima grabita…

Atunci mi-am zis: „Graba strica treaba”, fratilor! Iar, treaba se strica cand „facem multe si nu mult”, vorba proverbului…

Prin urmare, daca frumoasa expresie steinhardt-iana: „Daruind vei dobandi” este cat se poate de crestineasca, ar trebuie sa fim constienti ca, trebuie si e bine, sa daruim si noi, mai mult, aproapelui nostru, din ceea ce avem tot mai putin si anume: timpul nostru…Astfel, vom dobandi si noi „mai mult”, deoarece, ceea ce am daruit ne ramane…

Daruind chiar din ceea ce nu avem, acesta nu va fi mai fi un timp irosit, pierdut, cum credem adesea, pentru ca, el va deveni un timp al mantuirii si nu al osandirii noastre.

Asa, deci… TIMPUL este un DAR si trebuie pretuit!

Sa ne amintim, mereu, intrebarea de la „sfarsitul vremurilor si a TIMPULUI”: „CAND, DOAMNE, nu am facut, nu am zis, nu am dat, nu am stat…”, ca sa auzim si noi cu bucurie cuvintele Mantuitorului: „Intrucat ati facut acestea fratilor Mei mai mici, Mie Mi-ati facut…”(Matei 25, 31-46).

 Pr. Alin-Cristian Preotu

sursa: crestinortodox.ro