Ieromonah Savatie Baştovoi – interviu

În ultimii ani, părintele Savatie Baştovoi a deve­nit un nume de referinţă pentru ortodocşii din România şi Basarabia.

Autor a numeroase volu­me de proză şi poezie, deopotrivă scriitor ficţional şi eseist tradiţionalist, este laureat al mai mul­tor qpremii literare şi e menţionat în câteva cărţi de critică şi istorie literară. Dintre vo­lu­mele sale mai importante, care au cunos­cut mai multe ediţii şi au fost traduse în limbi străine, amintim: Elefantul promis (poe­zie, 1996), Iepurii nu mor (ro­man, 2001;), Nebunul (roman, 2006), Or­to­doxia pentru postmodernişti (eseu), Între Freud şi Hristos (eseu), A iubi înseamnă a ierta (eseu), Audienţă la un demon mut (roman), Diavolul este politic corect (ro­man), Fuga spre câmpul cu ciori – amin­tiri dintr-o co­pi­lărie ateistă (roman).

Tirajele însumate ale cărţilor sale sunt de câteva sute de mii de exemplare. Aceste cărţi, conferinţele publice pe care le-a sus­ţinut şi participarea la emisiuni de televi­ziu­ne au făcut din părintele Savatie un reper mai ales pentru tinerii cu dorinţa de îm­bunătăţire duhovnicească. Văzându-i fer­­voarea ortodoxă, n-ai bănui că acest mo­­nah încă tânăr a fost un ateu convins şi un artist postmodern de vârf.

Născut pe 4 august 1976, la Chişinău, într-o familie de atei, cu un tată propagandist comunist, Ştefan Başto­voi a absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă” la Iaşi. Pe când era în clasa a XII-a, a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul Un diazepam pentru Dum­ne­zeu, care l-a consacrat ca poet. Tot în timpul liceului a avut o revelaţie care l-a făcut să creadă în Hristos şi să devină un apologet ortodox. A ur­mat Facultatea de Filosofie la Univer­si­tatea de Vest Timişoara. Publicase câteva volume de poezie şi căpătase o oarecare notorietate, când a abandonat totul şi, în 1998, a intrat frate la Mâ­năstirea Noul Neamţ din Republica Moldova, unde vieţuieşte şi azi, sub numele de Savatie. După hirotonia ca preot, la începutul anilor 2000, pr. Savatie a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului şi a mai stat câtva timp şi în alte câteva mânăstiri de la noi, dar în cele din urmă s-a în­tors în Basarabia. În anul 2006, a fon­dat la Bucureşti Editura „Cathisma”, al cărei director este.

„Nu sunt şi nu vreau să fiu un model”

– Părinte Savatie, cărţile publi­cate de sfinţia voastră înainte de a vă călu­gări v-au făcut cunoscut şi v-au adus suc­ces literar. Cum de un foarte talen­tat scriitor postmodern a rupt-o cu toată viaţa de dinainte şi a optat pentru monahism? Care este par­cursul biografiei sfinţiei voastre?

– Eu nu sunt şi nu vreau să fiu un model. Sunt doar un om care-şi urmează chemarea inimii. Nu am nici un parcurs biografic. Doar suişuri şi coborâşuri. O bio­grafie trebuie să aibă nişte etape din care să înţelegi ce­va, iar eu nu am aşa ceva. Eu uit ceea ce fac şi privesc doar înainte. Consider că via­ţa trecută nu merită aten­ţie. Trecutul foloseşte doar în măsura în care înţelegi ceva din el, ori eu am foarte mult trecut care nu merită nici o atenţie şi încă mai mult care îmi este o povară. Aşa că mă uit înainte, puţin în sus, ca un avion pe pista de deco­lare. Partea caraghioasă e că fac asta de ceva vreme şi tot nu reuşesc să decolez.

– Aţi copilărit într-o familie atee, într-un regim ateu. Au existat, totuşi, semne ale prezenţei lui Dum­nezeu în viaţa dvs. de copil? Aţi avut motive de credin­ţă în acea perioadă? Plecarea dvs. la mânăstire s-a datorat şi unor experienţe mistice sau a fost ceva ne­aşteptat, un impuls pe care nu-l puteţi explica decât eventual ca pe o intervenţie divină?

– În copilăria mea nu a existat Dumnezeu. Tata era pro­pagandist al ateismului ştiinţific şi făcea propa­gan­dă şi când săpa grădina sau tăia lemne. Aşa că nu aveam de unde să cred în Dumnezeu. Dar am avut o în­tâmplare în adolescenţă, pe când învăţam la liceul de artă din Iaşi, şi de acolo se trage credinţa mea. Nu vreau să vorbesc despre asta în inter­viuri. Am spus-o o dată în cartea Fuga spre câmpul cu ciori şi nu vreau să mai revin. [Este vorba despre un episod din vremea în care Ştefan Baştovoi, tânărul artist, talentat şi rebel, participă la o pe­tre­cere de noapte, alături de câţiva prie­teni, pe un deal, sub cerul liber. Abuzul de votcă aproape că îl bagă în comă alcoolică. Şi atunci are o viziune cu Iisus Hristos, căruia i se roagă să fie lăsat în viaţă, deşi până atunci nu a crezut în El. Supravieţuieşte şi pe urmă apucă pe calea credinţei. – nota mea, C.T.]

„Cred cu toată tăria că dacă nu mă călugăream nu aş fi fost azi în viaţă”

– Deşi călugăr, nu aţi abandonat literatura. Nu vă simţiţi mai puţin liber acum, când scrierile dvs. trebuie să ţină cont de rigorile ortodoxiei şi de normele monahismului?

– Mă simt foarte liber acum, pentru că scriu ce vreau. Întotdeauna am scris ce am vrut. Şi la 20 de ani scriam ce voiam, când era moda postmoder­nis­mului, iar mie nu-mi plăcea postmo­dernismul, chiar dacă unii comentatori, printre care şi Mircea Cărtărescu, m-au băgat la postmodernişti. Normele orto­doxiei şi ale monahismului sunt fru­moase şi au o singură menire: să-l eli­bereze pe om. A scrie în duhul acestei eliberări e o mare bucurie.

– Puteaţi fi un foarte bun creştin şi în afara mânăstirii, iar ca scriitor această postură poate că vă era mai favorabilă. De ce aţi optat totuşi pen­tru călugărie?

– Nu puteam fi un bun creştin în afara mânăstirii. Dacă nici mânăstirea n-a făcut om din mine, vă daţi seama ce ajungeam dacă nu mă călugăream. Sincer, cred cu toată tăria că nici nu aş mai fi fost azi în viaţă. Numai nădejdea mă ţine şi cunoştinţa iubirii lui Dumne­zeu. În ce priveşte literatura, nu mă consider un scriitor. Eu scriu pentru că nu pot să nu scriu. Nu am nici o trea­bă cu literatura. Pur şi simplu îmi vărs sufletul atunci când se umple. Şi încă îmi mai place să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire. Din aceasta tot ies cuvinte care nu încap în inimă şi trebuie să le scrii sau să le spui cuiva.

– Cum se împacă monahismul cu preocupările intelectuale? Condiţia de scriitor nu duce la o prea mare expunere publică pentru cineva care a fugit de lume?

– Uneori se împacă, alteori nu prea. Iar expunerea publică este un lucru neplăcut. Am făcut şi asta, când nu puteam face ceva mai bun, de exemplu să mă rog sau să fac vreo altă lucrare frumoasă. Slujesc cum pot pe Dumnezeu şi pe oameni, chiar şi din căderile mele. Cum îmi spunea părintele Selafiil, să nu las să treacă ziua fără să fac chiar nimic. Şi când ajung aşa de jos încât nu mai pot face chiar nimic, apar la televizor. Nu ştiu cât folos e din asta, dar nu e chiar nimic.

Continuarea pe formula-as.ro.