Tapul ispasitor

Tapul ispasitor era acel tap alungat din cetate, in cadrul sarbatorii din „Ziua Ispasirii” (Yom Kipur), spre a muri in pustie, dupa ce arhiereul Legii Vechi isi punea mainile peste el si marturisea asupra lui toate pacatele poporului. De la functia indeplinita de acest tap, pana astazi, cu denumirea de „tap ispasitor” sunt numiti toti cei nevinovati, care sunt trasi la raspundere pentru greselile altora.

Ziua Ispasirii

„Ziua Ispasirii”, numita „Yom Kipur”, este una dintre cele mai insemnate sarbatori evreiesti si ultima dintre cele zece zile de pocainta de peste an. Ziua Ispasirii a fost randuita in dorinta de a se realiza impacarea poporului cu Dumnezeu. Aceasta sarbatoare a continuat sa fie tinuta chiar si dupa distrugerii Templului din Ierusalim (anul 70), cand celelalte sarbatori si sacrificii au trebuit sa fie abandonate.

Modul in care decurge aceasta sarbatoare este descris in patru locuri din Vechiul Testament (Iesire 30, 10; Levitic 23, 27-31; Levitic 25, 9 si Numeri 29, 7-11). Aceasta sarbatoare ii cheama la impacare, la pocainta si la iertare, atat pe cei vii, intre ei si cu Dumnezeu, cat si pe cei morti. Chiar si evreii mai putin practicanti obisnuiesc sa tina randuiala din aceasta zi, adica postul aspru si mergerea la sinagoga.

Ziua Ispasirii incepe in ziua a zecea a lunii Tisrei (a saptea luna din calendarul ebraic; in perioada septembrie-octombrie), indata dupa apusul soarelui, si se termina in ziua urmatoare, tot la apusul soarelui. In aceasta zi se tine post negru, fiind interzise toate alimentele, apa si orice fel de munca, pentru ca fiecare sa se poata concentra asupra pacatelor sale, pentru pocainta. Mai sunt interzise si urmatoarele trei fapte trupesti: purtarea de haine din piele, relatiile trupesti si folosirea parfumurilor.

Cum era trimis in pustie „tapul de ispasire”?

„De la obstea fiilor lui Israel sa ia din turma lor doi tapi de jertfa pentru pacat si un berbec pentru arderea de tot. Sa aduca Aaron, pentru sine, vitelul de jertfa pentru pacat, ca sa se curete pe sine si casa sa. Apoi, sa ia cei doi tapi si sa-i puna inaintea fetei Domnului, la usa cortului adunarii. Si sa arunce Aaron sorti asupra celor doi tapi: un sort pentru al Domnului si un sort pentru al lui Azazel. Dupa aceea, sa ia Aaron tapul asupra caruia a cazut sortul Domnului si sa-l aduca jertfa pentru pacat, iar tapul asupra caruia a cazut sortul pentru Azazel, sa-l puna viu inaintea Domnului, ca sa savarseasca asupra lui curatirea si sa-i dea drumul in pustie, pentru ispasire, ca sa duca acela cu sine nelegiuirile lor in pamant neumblat. (…)

Iar dupa ce va sfarsi de curatat locasul sfant, cortul adunarii si jertfelnicul, si curatind si pe preoti, va aduce tapul cel viu, isi va pune Aaron mainile sale pe capul tapului celui viu si va marturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptatile lor si toate pacatele lor; si, punandu-le pe acestea pe capul tapului, il va trimite cu un om anumit in pustie. Si va duce tapul cu sine toate nelegiuirile lor in pamant neumblat si omul va da drumul tapului in pustie. (…) Cel ce a dat drumul in pustie tapului de ispasire sa-si spele hainele sale, sa-si spele trupul cu apa si, atunci, sa intre in tabara. (…)

In luna a saptea, in ziua a zecea a lunii, sa postiti si nici o munca sa nu faceti, nici bastinasul, nici strainul care s-a asezat la voi, caci in ziua aceasta vi se face curatire, ca sa fiti curati de toate pacatele voastre, inaintea Domnului, si curati veti fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post” (Levitic 16,7-31).

Tapul ispasitor era ales „pentru Azazel”

Tapul ispasitor este amintit doar o singura data, in cartile Vechiului Testament, in cartea „Levitic”, din care am citat mai sus. Precum am vazut, ritualul practicat la Templu, in „Ziua Ispasirii”, implica si doi țapi. Prin aruncarea sortilor, de catre arhiereu, un tap era adus jertfa pentru pacat, la Templu, iar altul era scos din cetate si lasat liber in pustie, dupa ce erau marturisite asupra lui toate pacatele poporului.

Precum am vazut, tapul ispasitor era ales „pentru Azazel” (Levitic 16, 8). Semnificatia acestui termen a dat nastere la multe variante de interpretare. In apocarifa „Cartea lui Enoh”, unul dintre ingerii cazuti este numit Azazel. Pornind de la cuvintele azaz” (puternic) si „el” (zeu), s-a crezut ca acest tap era o jertfa adusa „zeului puternic” care locuia in pustiu, adica diavolului. Aceasta interpretare, insa, este complet straina de credinta si traditia evreiasca, care nu putea accepta o jertfa adusa diavolului (Levitic 17, 7; Osea 12, 12).

In varianta tradusa de IPS Bartolomeu Anania, expresia „pentru Azazel” este inlocuita cu „menit lui Duca-se-pe-pustii”. Versetul este insotit de urmatoarea nota: „Traducem prin „Duca-se-pe-pustii” literalul „cel menit (facut, ales) sa fie alungat”. La randul sau, acesta il traduce pe ebraicul „azazel”, cuvant enigmatic, folosit de numai patru ori in cartile canonice ale Vechiului Testament (toate in acelasi capitol). Vulgata il reda prin „cel trimis”. In absolut toate vechile traduceri ale Textului Ebraic (Septuaginta, Vulgata, Aquila, Symachus), echivalentul lui „azazel” e intemeiat pe ideea ca termenul e un determinativ al tapului pe care s-a aruncat sortul: „cel ce urmeaza sa fie alungat”. Exegeti moderni ai Leviticului opineaza ca termenul „Azazel” desemneaza numele unui demon care locuieste in pustie (salasul diavolilor) si caruia tapul va trebui sa-i duca inapoi povara pacatelor pe care acela le-a inspirat. Obiectia ca o astfel de lectura ar sugera o conceptie dualista, cu totul straina monoteismului iudaic, e amendata prin observatia ca tapul a fost mai intai adus „in fata Domnului” si ca, prin urmare, tapul destinat lui Azazel nu reprezinta o alternativa, ci o decizie a lui Dumnezeu, cu stirea si ingaduinta Caruia opereaza-n lume Satana.”

Termenul „azazel” nu este, deci, un nume propriu, cum s-ar putea crede, ci un cuvant compus din verbul „azal”, care inseamna „a alunga”, si substantivul comun „ez”, care inseamna „tap”. Un animal nevinovat (un tap) era ales pentru a duce in pustie toate pacatele poporului. Tapul era trimis in pustie ca jertfa de ispasire pentru pacate, iar aceasta jertfa nu putea fi adusa decat tot lui Dumnezeu, singurul care poate darui iertarea.

Aceasta jertfa are un caracter mai mult simbolic. Pacatele erau vazute ca o amenintare reala pentru popor, de unde si necesitatea unui „purtator” care sa le duca in pustie, de unde sa nu se mai intoarca. Initial, purtatorul pacatelor (tapul ispasitor) nu era ucis, ci lasat liber, insa, mai apoi, acesta era dus pe o stanca inalta si aruncat jos, pentru a se impiedica revenirea lui in cetate. Prin aceasta se arata credinta poporului in realitatea pacatului si nevoia unui mantuitor.

Tapul ispasitor, nevinovat fiind, primea moartea pentru pacatele oamenilor, in afara cetatii. La randul sau, Iisus Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa pacatele neamului omenesc si a fost omorat in afara orasului. Precum, in vechime, tapul murea ca urmare a pacatelor oamenilor, tot asa, Iisus Hristos a murit pentru pacatele noastre, insa nu in mod repetat, ci o data pentru totdeauna. Astfel, puterea jertfei Mantuitorului a lipsit de rost toate celelalte jertfe, care s-au dovedit neputincioase, ele mentinand doar constiinta necesitatii unui Mesia.

Sfantul Apostol Pavel, spune: „Legea, avand umbra bunurilor viitoare, iar nu insusi chipul lucrurilor, nu poate niciodata (cu aceleasi jertfe, aduse neincetat in fiecare an) sa faca desavarsiti pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi incetat oare jertfele aduse, daca cei ce savarsesc slujba dumnezeiasca, fiind o data curatiti, n-ar mai avea nici o constiinta a pacatelor? Ci, prin ele, an de an, se face amintirea pacatelor, pentru ca este cu neputinta ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele. (…) Suntem sfintiti, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o data pentru totdeauna. Si orice preot sta si slujeste in fiecare zi si aceleasi jertfe aduce de multe ori, ca unele care niciodata nu pot sa inlature pacatele. Acesta dimpotriva, aducand o singura jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui. Caci, printr-o singura jertfa adusa, a adus la vesnica desavarsire pe cei ce se sfintesc; dar si Duhul cel Sfant ne marturiseste aceasta, fiindca, dupa ce a zis: „Acesta este asezamantul pe care il voi intocmi cu ei, dupa acele zile – zice Domnul: Da-voi legile Mele in inimile lor si le voi scrie in cugetele lor”, adauga: „Iar de pacatele lor si de faradelegile lor nu-Mi voi mai aduce aminte.” Unde este dar iertarea acestora, nu mai este jertfa pentru pacate” (Evrei 10, 1-18).

Insa, in Noul Testament, nu mai apare tapul, ca si inchipuire a Mantuitorului, ci mielul, precum citim: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29). Iar in pildele rostite de Iisus, oile sunt despartite de capre, cele dintai fiind chip al ascultarii, iar cele din urma fiind chip al neascultarii.

Bucuria de a fi „tap ispasitor” !

Din cele de mai sus inteleg ca, a fi „tap ispasitor”, adica a fi tras la raspundere pentru greselile altuia, inseamna a urma lui Iisus Hristos si a bineplacea lui Dumnezeu. Asumarea voluntara, fara urma de protest, a unei greseli straine nu este doar o forma de umilinta din partea celor iubitori de smerenie, ci este reala convingere ca pacatul este lucrarea tuturor, iar pocainta personala pentru greseala altuia este o participare naturala la crucea comuna a Bisericii, la caderea omului si la esecul lui universal.

In incheiere, sa vedem cum Sfantul Macarie Egipteanul a fost tras la raspundere, ca „tap ispasitor”, pentru un pacat strain: „Pe cand traia in singuratate, intr-o coliba de la marginea unui oras, Sfantul Macarie a fost acuzat de parintii unei tinere ca abuzase de ea. Acestia l-au legat cu o funie de gat si l-au tarat asa prin tot orasul, strigand: „Iata un asa-zis „pustnic” care ne-a violat fata!” Drept care i-au cerut satisfactie si plata unei pensii alimentare pentru copilul ce avea sa vie pe lume. Sfantul nicidecum n-a cautat sa se dezvinovateasca. A primit necinstirea din partea lor si s-a intors in coliba. A inceput sa lucreze de doua ori mai mult ca pana atunci, impletind rogojini si cosuri, zicandu-si: „Macarie, acum ai nevasta. Trebuie sa muncesti mai mult, ca s-o intretii.” In fiecare zi se prezenta la casa tinerei fete, aducand toti banii castigati astfel. In schimbul lor, sfantul primea injuraturi si lovituri. Situatia a tinut pana in ziua cand, muncita de durerile facerii, neputand naste, fata a marturisit nevinovatia calugarului. Abia apoi, fata a nascut. Atunci, insa, Sfantul Macarie a fugit in pustiu, ca sa nu fie cinstit ca un sfant.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro