Spune-mi cum (te) spovedeşti ca să-ţi spun unde eşti!

Ruperea de modul egoist şi egocentric de a trăi şi lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată şi trăită în cadrul relaţiei cu duhovnicul, e singura care ne aduce adevărata cunoaşterea de sine, eliberându-ne de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi.

De luni începe Postul Mare, o perioadă în cuprinsul căreia ne preocupăm mai mult de viaţa duhovnicească. Chiar şi cei care nu ajung prea des la biserică în restul anului, resimt un imbold lăuntric în a se apropia, pe parcursul acestor săptămâni, mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, prin postire, prin milostenie, prin participare la sfintele slujbe… Spovedania ocupă un loc important în acest context, de aceea găsim, în catehismele noastre, recomandarea ca orice credincios să se mărturisească măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut „datoria” de creştin. Evident, vor să se şi împărtăşească, deşi se spovedesc în mare grabă, cele câteva minute în care îngenunchează sub epitrahil nefiind, cu siguranţă, suficiente spre a aborda toate păcatele pe care le săvârşeşte un om de-a lungul unui an de zile.

Într-un fel, vina pentru această nedorită stare de fapt aparţine păstorilor de suflete, căci rareori auzi prin biserici îndemnuri către credincioşi de a se spovedi nu doar în posturi, ci şi în afara postului. De aceea, consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Am introdus acest program, acum aproximativ trei ani, la parohia la care slujesc şi pot să vă spun că nu există, de atunci, săptămână în care să nu vină la scaunul de spovedanie minimum 70-80 de persoane (asta în afara posturilor, pentru că în posturi sunt cu mult mai mulţi). Experienţa aceasta m-a făcut să apreciez şi mai mult rolul pe care taina sfintei spovedaniei îl are în viaţa noastră duhovnicească. Legătura aceasta constantă, săptămânală, a credinciosului cu taina pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte. Un alt efect, deloc de neglijat, al desei spovedanii, este că îţi poţi cunoaşte mai bine enoriaşii şi te apropii mai mult de aceştia, creându-se, cu adevărat, o legătura puternică, specifică unei familii duhovniceşti, precum cea dintr-o obşte monahală. Ca să nu mai vorbim că, cel mai mare câştig, pot spune, este acela că mulţi se apropie, astfel, mai mult de sfânta împărtăşanie, viaţa lor devenind, treptat, acea viaţă în Hristos Domnul pe care o căutăm cu toţii. Să nu pierdem nici o clipă din vedere cuvântul Mântuitorului care este şi îndemn, dar şi avertisment: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”(Ioan 6,53-56).

Sfânta împărtăşanie nu este un premiu acordat elevilor sârguincioşi, nici coroniţa ce încununează pe luptătorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tămăduire trupească şi sufletească. De aceea, respectând anumite rigori duhovniceşti – atunci când se impune oprirea de la împărtăşire pentru păcate grele şi, mai ales, pentru lipsa pocăinţei şi a dorinţei de îndreptare –, uneori a spune unui om „schimbă-ţi viaţa şi apoi vino să te împărtăşeşti” poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasă să se vindece, mai întâi, şi abia apoi să revină la cabinet pentru a i se prescrie un medicament pentru boala de care suferă! În această problemă este extrem de important discernământul duhovnicului, care trebuie să caute mereu încredinţare, şi în inima sa, pentru deciziile luate.

Ce canon se dă pentru un avort?

Când dă un canon, duhovnicul ţine cont şi de prevederile bisericeşti, dar are şi dreptul (chiar obligaţia) de a analiza dacă e cazul – şi în ce măsură – să se facă un pogorământ, adică să scurteze perioada prevăzută pentru oprirea de la sfânta împărtăşanie. E nevoie de foarte multă atenţie şi delicateţe, în astfel de situaţii. Dacă spui unei femei care a avortat că este oprită de la sfânta împărtăşanie vreme de 20 de ani, pe baza canonului 91 de la sinodul VI Ecumenic şi al canonului 56 al Sfântului Vasile cel Mare, te poţi aştepta să nu o mai vezi pe acea femeie în biserică în anii următori, eventual să cadă în deznădejde. Încât, într-un astfel de caz, socotesc că este mai bine a i spune că nu se poate împărtăşi, deocamdată, iar între cele care i se pot recomanda drept canon să fie şi acela de a veni la spovedanie mai des, măcar o dată pe lună. Astfel, avem şansa de a vedea, de a „monitoriza” pocăinţa acestei femei şi dorinţa ei de îndreptare, dezlegarea spre a se împărtăşi urmând a fi acordată la un moment pe care fiecare duhovnic îl poate socoti, după cum îi dă Duhul la scaunul de spovedanie.

Este esenţial ca duhovnicul să practice ceea ce propovăduieşte în biserică sau sfătuieşte la scaunul spovedanie. Aşa cum un copil este format nu de ceea ce îi spun părinţii, ci mai ales de ceea ce vede el la părinţii săi făcând, tot aşa duhovnicul trebuie să fie nu doar un „factor de decizie” în viaţa duhovnicească a credinciosului, ci mai ales un model care să inspire. De asemenea, e foarte important să se creeze o legătură de încredere între cel care se spovedeşte şi duhovnicul său. Toată lumea ştie că duhovnicul are datoria să păstreze secretul spovedaniei, chiar şi cu preţul de a-şi pierde viaţa. Şi aşa şi este. Dar şi ucenicul are această datorie, de a nu divulga cele primite de la duhovnic într-un astfel de moment. De ce? Pentru că diavolul nu are acces la convorbirea de la scaunul de spovedanie, nu ştie ce sfat a primit ucenicul (e un soi de „ecranare” acolo, Duhul Sfânt ţine aceste duhuri departe de dialogul nostru de taină). Dacă ucenicul spune altora ce sfaturi a primit, procedează precum un militar care divulgă un secret, o strategie, ce poate ajunge la duşmanii cu care se luptă, diavolul având, de data aceasta, acces la discuţia noastră purtată în afara tainei sfintei spovedanii. Şi va şti, pe cale de consecinţă, acest vrăjmaş neîmpăcat al omului, unde şi cum să ne ispitească mai mult pentru a cădea şi a nu putea împlini cele rânduite de duhovnic.

Am reluat, şi în această rubrică, gândurile de mai sus (împărtăşite, cu ceva vreme în urmă, unui redactor al cotidianului „Ziarul Lumina”), pentru că îmi doresc să reflectăm cât mai mult asupra acestei teme, esenţială pentru viaţa oricărui ucenic al lui Hristos. Fără a avea un duhovnic şi o relaţie constantă cu acesta, la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăţie. Între foarte multele beneficii, aş încheia prin a evidenţia importanţa pe care o are îndrumarea duhovnicească pentru cel care doreşte darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia I ne încredinţăm cu totul, punând înaintea Sa tot ce simţim sau ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu, decât pe noi înşine, când voi crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor mele sufleteşti sau gândurilor mele, atunci se va milostivi Domnul şi-mi va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc. Duhovnicul este cel în faţa căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin mărturisirea noastră şi prin solicitarea de sfat, putând evita înşelarea. Căci uneori doar avem impresia că facem voia lui Dumnezeu (şi cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau asta)… De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredinţare” a noastră, mărturisindu-o duhovnicului, având această convingere: „Nu mă încred în cele ale mele, ci ceea ce-mi va zice duhovnicul, aceea voi face (evident, afară de păcat sau erezie)”. Veţi vedea că, după o perioadă, să-i zicem, de „sevraj existenţial”, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viaţă. Ruperea de modul egoist şi egocentric de a trăi şi lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată şi trăită în cadrul relaţiei cu duhovnicul, e singura care ne aduce adevărata cunoaşterea de sine, eliberându-ne de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care spovedania nu trebuie făcută doar „din an în Paşti”. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

pr. Constantin Sturzu

sursa: doxologia.ro