Postul Mare – răstimp al înnoirii duhovniceşti

 În arhitectura anului bisericesc, Postul Mare iese cu totul în evidenţă. Cu voia lui Dumnezeu, în fiecare an lăsat de El, pornim la drum, cu un efort sporit, ca un accent, în prima săptămână, a cincea şi în Săptămâna Mare. În toată această călătorie ne însoţim cu Dumnezeieştile Liturghii, cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cu Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu imnele şi cântările Triodului.

Atmosfera Postului Mare atât în biserici, cât şi în casele creştinilor nu este şi nu trebuie să fie apăsătoare, posomorâtă, ci plină de ceea ce Sfântul Ioan Scărarul numea „tristeţe radioasă“, o reasumare a exigenţelor credinţei, luând în serios chemarea lui Hristos. „Nu concep o credinţă adogmatică, nebisericească şi neascetică“, mărturisea Arhimandritul Sofronie Saharov. Pocăinţa este şi zdrobire lăuntrică pentru păcatele care au câştigat loc în om, dar şi bucurie a regăsirii de sine, a adevăratei libertăţi. Prin toate mijloacele duhovniceşti, nu facem decât să ne pregătim „haina de nuntă“, spre a putea simţi bucuria Marelui Praznic al Învierii, „posibilitatea însăşi a sărbătorii“ (Părintele Andrei Scrima). Experienţa Postului Mare ne recentrează, adunându-ne din risipirea gândurilor, din copleşirea ijilor de fiecare zi, ne înalţă ochii de la râvnirea nestăvilită de lucruri noi.

Să recunoaştem! Câte zile şi perioade de post nu trec peste noi, câte eforturi totuşi odată cu ele, şi avem încă atât de mult de şlefuit, de îndreptat în viaţa noastră! Rămân parcă neclintite orgoliul şi gândul ascuns, iar delicateţea şi ija faţă de ceilalţi sunt încă departe de noi.

Folosul duhovnicesc al postului

Postim nu pentru că am dispreţui hrana, ci pentru că nu îngăduim ca materia să domine, devenind scop în sine. Sunt oameni care, într-o vreme, mărturiseau sincer că nu pot trăi o zi fără să mănânce carne. Înţelegând postul ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu şi urmând sfatul bun şi echilibrat al duhovnicului, ei au ajuns să nu poată trăi fără post, simţind folosul şi ajutorul lui. Postind, mă fac părtaş experienţei ascetice milenare a Bisericii. Aceasta, pe de o parte, îmi dă certitudinea unei căi autentice, probate în timp, iar pe de altă parte mă întăreşte şi mă inteează ritmului duhovnicesc al unei comunităţi, având în centru taina slujirii şi a participării la viaţa în Hristos. Şi cum întotdeauna comuniunea în Biserică este una sacramentală, ne hrănim din izvorul bogat şi limpede al Tainelor Bisericii: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Maslu, Spovedania şi Euharistia. Toate sunt presărate de-a lungul acestui urcuş, ca repere şi sprijin, spre atingerea fără de preget a ţintei finale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.“ (Filipeni 3, 14)

Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor, învăţându-i smerenia. La fiecare spovedanie, Hristos face acelaşi lucru cu noi; vrând să fim luminoşi, cu sufletul primenit şi despovărat, ne pregăteşte pentru comuniunea cu El la cina euharistică. Ne atenţionează însă, ca odinioară pe Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.“ (Ioan 13, 8)

Ne sperie restricţiile postului, partea de „nu“ în acest răstimp al anului. Ar trebui pornit însă de la valenţele pozitive, de la câştigul sufletesc şi trupesc pe care îl putem avea prin post. În esenţă, postul ţinteşte „un fel de a fi al bunătăţii“ (Părintele Dumitru Stăniloae). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm vreodată că toate formele ascezei sunt mijloace, şi nu scop în sine. „Zis-a Avva Antonie: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu asceza, dar pentru că nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu.“ Ni s-a păstrat prin Sfântul Ioan Cassian şi acest cuvânt minunat de la Avva Moise: „Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere nu sunt desăvârşirea însăşi, ci uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.“

În viaţa fiecăruia dintre noi sunt perioade de mai mare concentrare, chiar de sacrificiu, pentru un lucru cu adevărat important. Privite superficial, aceste răstimpuri par mult prea eu de purtat, o povară prea mare, chiar inutilă. Ele însă reprezintă o pregătire esenţială a omului, aşa, într-un urcuş real, pentru atingerea unui pisc mereu mai înalt al „devenirii întru fiinţă“. Orice sportiv urmează acest drum călăuzit de un antrenor priceput. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, duhovnicul ne însoţeşte cu rugăciunea şi povaţa lui.

Biserica învaţă, călăuzeşte şi adună, în vreme ce duhul lumii dezbină, judecă şi fuge de asumare. De aici şi lipsa de dragoste. Biserica Ortodoxă nu condamnă şi nu osândeşte pe nimeni; cei încremeniţi în atari prejudecăţi stau rău cu geoafia şi istoria… Se cultivă în vremea noastră o mentalitate a suficienţei, a mândriei afişate cu pretenţii de virtute, a gândului că eşti cel mai bun sau că alţii trebuie să te vadă astfel. Pentru înţelegerea obişnuită, astăzi, asumând smerenia, nu poţi să fii împlinit în plan profesional sau familial. Ea e percepută ca o deficienţă.

Pocăinţa – cheie a vieţii în Hristos

Auzim deseori în perioada postului despre înfrânare şi, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce este acest frâu fără de care ne rătăcim şi pierdem calea? Harul lui Dumnezeu este acest frâu, ca o lumină pătrunzătoare, cu ajutorul căreia omul se cunoaşte şi poate să se schimbe. Merită spus că doar în creştinism regăsim experienţa spirituală a pocăinţei, ca locul cel mai sigur în care Dumnezeu Se descoperă omului, iar acesta se cunoaşte profund şi se înnoieşte. Fără această descoperire, omul va percepe eşeala sau păcatul doar ca pe încălcări ale unor norme şi legi. Nu se atinge încă nivelul conştiinţei şi nu se va simţi nici o zdrobire lăuntrică. Acestea sunt abia rodul întâlnirii revelatorii cu Dumnezeu.

Pocăinţa nu este doar o „reîncărcare“ psihologică, o „reglare“ a sentimentelor de vinovăţie acumulate în timp. Să fie un sentiment? Nu, e ceva mult mai profund, mai cuprinzător. E mai deabă o simţire transfigurată de puterea Duhului Sfânt. „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa. […] Cel care-şi cunoaşte păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii cu rugăciunea sa. […] Cel care s-a cunoscut pe sine cu adevărat este mai mare decât cel cărui i s-a dat să vadă îngeri.“ (Sfântul Isaac Sirul) Cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa omului, că până şi din păcat face prilej de ridicare, de întoarcere şi de mântuire! Păcatul devine astfel un „element de relaţie şi de comuniune“ (Christos Yannaras).

An de an poate ne încearcă acest gând: asumăm pocăinţa, ca cercetare a vieţii, şi efortul ascetic doar înainte de Paşti, în perioada Postului Mare? În rest, ce se întâmplă? Ne încredem în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.“ (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Pr. asist. drd. Georgian Păunoiu)

sursa: basilica.ro