Ispita cea mai de pe urmă

Fiecare dintre noi are de ales între aceste două cărări în viaţa duhovnicească: cea a mândriei şi a independenţei sau cea a smereniei şi a ascultării.

În copilărie, să mă întorc acasă după vacanța de primăvară a fost dintotdeauna o bucurie. Mi se părea că natura începea ca prin farmec să revină la viață. Cireșii cu flori albe, crenguțele înmugurite, verdele crud ce înviora pajiștile uscate erau semnul că iarna își ieșise din drepturi făcându-i loc primăverii. Erau şi ani în care se întâmpla ca în plin proces de înviere a naturii, iarna să-și cearnă pe neașteptate ultima zăpadă. Partea tragică era că orice copac prins în floare era condamnat la un sezon fără rod, din cauza frigului necruțător ce distrugea toate florile firave. Era ultima luptă pe care o dădea iarna, dezgolind în calea sa toți copacii care din nerăbdare, își etalaseră petalele înainte de vreme.

În cartea sa ce tratează despre dezamăgire, Sfântul Ignatie Briancianinov povesteşte o istorioara din Viețile Sfinților: A fost odată un tânăr călugăr care își dorea să meargă în pustie, în ciuda tuturor sfaturilor bune pe care i le dăduse starețul. Cedând insistențelor, acesta a acceptat în cele din urmă să îi îngăduie să se retragă în cămara unei peșteri aflate la o înălțime foarte mare. Călugărul și-a început viața pustnicească prin rugăciune și post, primind o cantitate mică de mâncare într-un coșuleț. Într-o zi diavolul i s-a arătat sub chipul unui înger și i-a spus că unui om i-au fost furate toate bunurile și au fost ascunse în apropiere. A doua zi, omul care fusese păgubit a venit la peștera sa, iar călugărul i-a spus unde îi sunt bunurile. Fericit că și-a regăsit lucrurile, omul a povestit și altora despre minune, iar monahul curând a început să fie căutat de multă lume. Mulți îi cereau sfatul iar acesta le proorocea despre spusele îngerului înșelător. După ceva vreme, diavolul i s-a arătat din nou sub chip de înger și i-a spus că Dumnezeu l-a ales să fie ridicat la ceruri și că va veni la el ziua următoare. Monahul încântat de cele auzite, l-a chemat pe stareț pentru a-i împărtăși vestea, însă acesta recunoscând înșelătoria, a cerut să fie alături de el și să se roage împreună înainte de a pleca. În acea noapte, hoarde de îngeri înșelători au venit să îl ia pe tânărul monah și să plece cu el, dar starețul îl ținea strâns cu mâinile și se ruga fierbinte la Dumnezeu ca demonii să nu poată să ia decât mantia și să plece cu ea. Așa a și fost, deodată mantia s-a ridicat la cer iar de acolo îngerii întunecați au lăsat-o să cadă înapoi pe pământ. Atunci starețul i-a spus tânărului monah: Vezi unde te-au dus nerăbdarea şi mândria? Diavolii ar fi făcut cu tine ca şi cu mantia, te-ar fi ridicat la cer ca mai apoi să te izbească de pământ și să mori. Acum vino cu mine înapoi la mănăstire și reia traiul alături de ceilalți frați. Și așa, tânărul monah s-a căit și și-a petrecut restul vieții în mănăstire luptând să dobândească virtutea ascultării și a smereniei.

Povestea acestui călugăr nu este singura. Sunt multe astfel de întâmplări din viețile monahilor pe care părinții le spun fiilor duhovnicești ca avertisment pentru aceia care doresc, prea devreme și prea cu înfocare să atingă înălțimea sfinților.

Cu toate acestea, astfel de povești nu sunt destinate doar monahilor, pentru că într-un fel, fiecare dintre noi este unul. Diavolul cel viclean, lucrează astfel pe parcursul întregii vieți, trimițând ispite pentru a hrăni dorințele și aspirațiile cele mai profunde. Acesta încearcă să îi prindă în capcana sa pe cei care nu sunt încă bine pregătiți din punct de vedere duhovnicesc, pe cei care cred prea devreme că au învins păcatul, ducându-i pe o pantă alunecoasă ce se termină cu niște consecințe grave.

Adevărul este că ne declarăm adesea mulțumiți de viața noastră duhovnicească și tindem să lăsăm garda jos. Pierdem din vedere starea adevărată a pregătirii noastre duhovnicești și începem să credem că am reușit. Majoritatea creștinilor, odată pătrunși în materia de bază a participării la viața bisericească, a postului, rugăciunii, Împărtășaniei și Spovedaniei încep să-și spună asta e, Împărăția Cerurilor este aproape. Povestea tânărului monah ne învață cu toate acestea că trebuie întotdeauna să avem un punct de referință în afara sinelui care să ne atragă atenția atunci când ne abatem de la calea cea dreaptă. Nu putem fi propria busolă, propriul duhovnic, de aceea avem nevoie de unul.

Atunci când i s-a cerut să vorbească despre mântuire pentru un grup de măicuțe de la Ierusalim, părintele Arsenie Papacioc a răspuns smerenie, doar smerenie. Aceasta este cheia spre Împărăție pentru că omul smerit nu are încredere în sine, ci tinde să ceară sfatul altora, pe care îi consideră mai presus decât el, astfel fiind într-o stare constantă de învățare, gata mereu să își schimbe modul de viață pentru a fi tot mai mult pe placul lui Dumnezeu. Omul smerit înțelege nevoia de a avea un îndrumător, un punct de referință duhovnicesc care să îl îndrume în siguranță pe cărarea anevoioasă a vieții întru Hristos.

Trecând rapid prin perioada Postului Mare, ajungând până la săptămâna Patimilor, ar trebui să ne amintim de povestea tristă a lui Iuda care, condus de lăcomie și de propria judecată, cade din statutul său de discipol al lui Dumnezeu la nivelul cel mai josnic al unui trădător, ajungând în cele din urmă la moarte prin sinucidere. Ar trebui să ne amintim de asemenea de un moment aflat la polul opus, în care îl vedem pe Iisus în Grădina Ghetsimani rugându-se cu lacrimi fierbinți Tatălui Său cel Ceresc căutând îndrumare înaintea Sfintelor Patimi: Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39). Acesta nu căuta să-și impună voința proprie, nici judecata, ci căuta sfat de la Tatăl Său.

În condiția Sa umană, Iisus a fost ispitit precum Iuda, Unul de teamă, celălalt de lăcomie. Fiecare s-a confruntat cu o ultimă ispită înainte de a muri, însă faptele lor au dus la rezultate diferite.

Fiecare dintre noi are de ales între aceste două cărări în viaţa duhovnicească: cea a mândriei şi a independenţei sau cea a smereniei şi a ascultării. Cunoscând punctul final al fiecărei dintre cele două căi, depinde de noi să facem alegerea corectă.

sursa: doxologia.ro