Mila și sensul milei – Ernest Bernea

Mila, alături de dragoste, este o condiție care nu poate lipsi unei adevărate vieți spirituale. Prezența ei în om este un semn al unor frumuseți prea tari pentru a fi văzute cu ochiul trupesc.

Mila în viața de aici mărturisește că undeva există o altă viață, o altă lume pură și luminată.

Mila, pentru a fi înțeleasă, trebuie privită alături, sau mai bine zis legată de dragoste; ea este un aspect al dragostei și o consecință a ei. Mila se naște din dragostea pură prin apariția unui nou element: SUFERINȚA.

Mila se manifestă într-o atmosferă de suferință.

Am spus că dragostea înseamnă unire, trăire armonioasa într-o lume care biruie, care se bucură. În timp ce dragostea este dărurire și legătură în bucurie, mila este dăruire și legătură în suferință.

Pentru acesta mila a fost numită compătimire.

Câtă tristețe încarcă privirea noastră, în fața unei ființe părăsite, a unei ființe care nu-și mai poate duce pe umerii prea slabi povara zilelor. E o încercare dureoasă să-ți vezi fratele în suferință, să vezi cum îl roade încet întunericul, să simți cum îl apasă răspunderea destinului și a naturii sale căzute.

Acest lucru noi nu-l putem privi din afară. Nu-l putem pentru că nu este o stare care ne-ar putea fi străină.

Oricât de sus ne-am afla în ordinea valorilor morale tot făpturi neîmplinite suntem și, deci, supuși suferinței. Seminficația și înclinarea adânc simțită în viața de a avea milă, de aci se desprinde. Nu putem fi străini în suferința altuia pentru că avem aceeași fire și același destin.

Om cu om, frate de destin; trebuie deci să trăim în altul, să ne însușim suferința altuia. Durerea lui înseamnă durerea fiecăruia din noi. Acesta este punctul cel mai înalt al dragostei de om și făptură.

Cât de rodnic și mângâietor este să trăiești lipsa altuia, să-i trăiești foamea, durerea, plânsul, să-i trăiești ritmul pasului și al inimii, truda setei de mai bine.

În acest fel mila față de tot ce înseamnă suferință de ordin material sau spiritual, mila ca dragoste în suferința aproapelui este un semn de superioritate. Ea are un înțeles de participarea efectivă la umanitate, la viața cosmică și la transfigurarea ei. Omul mângâie și înalță pe om, omul mângâie și purifică făptura. Este ceva firesc, este ceva necesar, este ceva rodnic, este un semn al luminii care coboară.

În viața de toate zilele întâlnim oamenii care n-au această înclinare, nu trăiesc starea interioară a milei. În grele încercări, în nenorociri legate de natura noastră, apar oameni care nu pot să participe, nu pot să mângâie; cu o măsură inumană, dintr-un loc ce nu este acela al omeniei, aceștia se cred superiori, disprețuind pe cei miloși.

Viziunea de viață a omului modern a alterat întreaga noastră structură sufltească; a făcut inversiuni și a pietrificat cele mai adânci și esențiale sentimente ale ființei omenești.

Mila a fost nesocotită și chiar condamnată, uneori de filozofi ascultați. Mila a fost văzută ca o slăbiciune, un lucru negativ, ca o stare caracteristică naturilor inferioare.

Mila nu înseamnă slăbiciune, nu înseamnă ceva negativ și nici natură inferioară. Dimpotrivă, ea cuprinde o seamă de elemente între care: tăria, creația, lupta pentru câștigarea luminii. Mila reprezintă o valoare morală pozitivă, plină de rod.

Mila față de om și orice altă ființă în suferință înseamnă superioritate morală, înseamnă spiritualitate.

Acei ce se socotesc tari și superiori în lipsa lor de milă sunt infirmi moral; ei nu înțeleg și nu trăiesc omenește. Legătura noastră de destin, izvorâtă din natura comună, nu ne dă putința să ne izolăm în fața suferinței aproapelui și nici măcar s-o ignorăm. Noi trebuie să fim în viața aceasta așa cum e, adică în lipsa și suferința obștească pe care o cuprinde. Nu o părăsim decât descalificându-ne. Prezența în ea este necesară pentru a lupta la transformarea ei.

Un derivat al acestei rătăciri este acela al denaturării dragostei și falsei sale orientări.

În lumea aceasta, dragostea pentru om și ființă trebuie să aibă precădere față de aceia pentru știință, civilizație, forme politice, pentru că toate acestea sunt manifestări schimbătoare ale vieții și firesc în slujba omului, expresie superioară și permanentă ale vieții de aci. Cei ce fac aceste inversiuni devin de cele mai multe ori lipsiți de sentimentul milei, lipsiți de omenie.

Omenia este legată esențial de milă. Nici o viața morală și nici o etică nu pot fi întemeiate fără prezența și experiența interioară a milei.

Oameni întăriți, purtătorii de bine trăiesc adânc mila și o folosesc; ei lupta împotriva răului și fac să rodească suferința. Om și om, și ființă; frate de destin și slujitor al lui Dumnezeu. Om și milă; om și omenie.

Mila este o lege interioară și o cale către plinătate. Mila, aplecare cu dragoste asupra durerilor altora, arată că OMUL ARE O CEREASCĂ ÎMPĂRTĂȘIRE.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea

sursa: catehetica.ro