Modestia este o forma anevoie de împlinit a binelui

Odată, într-o casă unde fusese poftit, Hristos a văzut cum cei chemați alegeau locurile de frunte. Băgând de seamă acest detaliu de viață, Domnul, pentru Care nimic nu era de mică însemnătate în lumea morală, a rostit cuvinte care au rămas să răsune asupra lumii:

„Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de ei altul mai de cinste decât tine, și venind cel care v-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: „dă acestuia locul” – și atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: „Prietene, mută-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine, căci oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat (Luca 14, 8-11).

Manifestarea orgoliului omenesc se săvârșește cel mai des tocmai în împrejurări de zi cu zi: în ospeție, în sufragerie, la masă. La fel ca în vremurile de demult, oaspetele contemporan vrea să șadă pe un loc de vază. Această năzuință se bucura de mare trecere la boierii Rusiei Moscovite, care (fără să vădească în această privință nici un pic de duh ortodox!) se străduiau să se așeze care mai de care pe locurile de vază de la masa țarului. Bineînțeles însă că, în afara meselor celor mai săraci oameni, în toate țările are loc, chiar dacă nebăgată de seamă, o întrecere a orgoliilor.

Modestia este o formă anevoie de împlinit a binelui! Omul ce se gândește cu încordare cum să nu rămână mai prejos de altul și cum să ajungă mai presus de altul nu e în stare de efort constructiv, și cu atât mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil și în privința noastră, a păstorilor de suflete. Slava deșartă este semn nu numai al stagnării morale, ci și al celei mintale.

Prin cuvinte înțelepte și liniștite, Hristos ne-a descoperită nouă, oamenilor, adevărul – dar înainte de a da în vileag atât de pătrunzător omenirea, El Și-a arătat dumnezeiasca milostivire vindecând un bolnav. Aceasta s-a întâmplat în casa „uneia dintre căpeteniile fariseilor”, și a avut loc sâmbăta, în zi de sărbătoare, cînd orice muncă era interzisă. La fel ca în epoca noastră nici atunci mulți nu înțelegeau în ce constă duhul sărbătorii religioase, nu înțelegeau că el constă nu în litera moartă a îndeplinirii exterioare a prescripțiilor, ci adevărata sărbătoare religioasă este zi de ascultare a milostivirii.

Și iată că oamenii, neînțelegând acest sens religios al sărbătorii, au considerat vindecarea bolnavului de către Hristos în zi de sărbătoare drept o încălcare a poruncii cu privire la odihna celei de-a șaptea zile. Iată cum este orbirea omenească. Domnul a venit însă pentru a-i mântui pe cei orbi… În ziua când Hristos a fost în ospeție la farisei, un om bolnav de idropică era înaintea Lui. Și răspunzând Iisus, a zis către învățătorii de lege și către farisei, spunând: „cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?” ei însă au tăcut. Și luându-l, l-a vindecat și i-a dat drumul. Și către ei a zis: „care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?” Și n-au putut să-I răspundă la acestea (Lc.14, 2-6).

Treaba omului este să facă binele și să-i ajute pe frații săi oamenii totdeauna, și mai ales în timpul sărbătorilor religioase. Orice zi este o zi a lui Dumnezeu, și este bun al lui Dumnezeu și a fost zidită spre bine. Și sărbătoarea credinței este milostivirea lui Dumnezeu și cea omenească.

Învățându-ne acest adevăr, Mântuitorul a arătat că orgoliul omenesc este cel care împiedică cel mai mult milostivirea să se arate – și de aceea, dorind vindecarea tuturor oamenilor, El a zis: oricine se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat.

În lumea aceasa, mulți sunt cei care nu cunosc legile duhovnicești – însă aceste legi există și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândridu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întotdeauna în ceilalți oameni.

Nu vom greși dacă vom recunoaște modestia drept una dintre trăsăturile cele mai dătătoare de mângâiere ale personalității umane. Modestia este, fără discuție, egala milostivirii, fiindcă omul modest este deja milostiv față de ceilalți oameni – nu-i agresează cu pretențiile sale, nu-i chinuie dându-și importanță. Vrând sau nevând, cel lipsit de mândrie întotdeauna Îl cinstește, în primul rând , pe Dumnezeu, iar apoi și pe oameni, care de la Dumnezeu își iau toate darurile.

Ca atare, cel modest nu pierde niciodată în viață, talentele și calitățile lui nu sunt diminuate de modestia lui, dimpotrivă, cresc și mai mult.

De asemenea, modestia nu înseamnă nicidecum slăbiciune, așa cum cred unii, care se tem de ea. Ea și numai ea are putere și vitejie a duhului. Și în viața societăților și popoarelor „mândria merge înaintea pieirii”. Nivelul de cultură autentică este direct proporțională cu modestia socială și internațională – și de aceea Cuvântul, Care a zidit lumile, a luat asupra Sa o viață de Om modest și a străbătut o cale de viață pătimitoare, arătând duhul modestiei ca pe o lumină care călăuzește la slava nesfârșită a Împărăției cerești.

Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a adevăratului în om.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

sursa: catehetica.ro