24 iulie – ziua hirotoniei întru preot

“Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat; Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit, iar eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine; Că de când vorbesc, scoţând strigăte împotriva silniciei şi rostind pustiirea, cuvântul Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine şi în batjocură zilnică. De aceea mi-am zis: „Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi, în numele Lui!” Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut; Că am auzit ocări de la mulţi şi ameninţări din toate părţile, zicând: „Pârâţi-l şi-l vom pârî şi noi!” Toţi cei ce trăiau în pace cu mine, mă pândesc să vadă nu cumva mă voi poticni, şi ziceau: „Poate va cădea şi-l vom birui şi ne vom răzbuna pe el!” Dar Domnul este cu mine, ca un apărător puternic. De aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui; se vor face de ruşine, pentru că n-au izbutit; ocara lor va fi veşnică şi niciodată nu se va uita.” (Ieremia 20, 7-11)

Într-o predică, un preot, vorbind despre preoţie, spunea: „Cât de uşor lumea critică preotul! Dacă e tânăr, nu are experienţă. Dacă e în vârstă, ar trebui să iasă la pensie şi să plece. Dacă ţine la disciplina Bisericii e prea sever. Dacă e mai îngăduitor, strică obiceiurile şi datinile. Dacă face lucrări la biserică, înseamnă că are bani. Dacă nu face lucrări la biserică înseamnă că e comod….”

Câtă dreptate are acest preot! În fiecare zi ne lovim de neînţelegere, de critici, de nemulţumiri. Oare când vom reuşi să mulţumim noi pe toată lumea? Şi nu mă refer aici numai la preoţi, ci la orice om: tată, mamă, director, vecin, om de pe stradă etc…

Dacă te rogi prea mult, eşti întrebat dacă nu mai ai şi altceva de făcut. Dacă mai laşi loc şi pentru altceva eşti întrebat de ce nu te rogi.

Dacă te rogi în public eşti acuzat că eşti fariseu. Dacă te rogi doar în camera ta, se spune că nu dai exemplu bun şi la alţii.

Dacă dai de pomană, poţi fi acuzat că eşti risipitor. Dacă nu dai de pomană poţi fi acuzat că eşti zgârcit.

Dacă predici pe înţelesul poporului, eşti prea simplist şi superficial. Dacă predici mai teologic, eşti prea înalt şi nu te înţelege lumea.

Dacă stai de vorbă cu toată lumea eşti prea vorbăreţ. Dacă nu prea stai de vorbă cu alţii eşti orgolios şi taciturn.

Dacă îţi vizitezi prietenii, îţi place să deranjezi mereu. Dacă nu-ţi vizitezi prietenii, nu ştii să faci comuniune.

Dacă ai încredere în ceilalţi, nu eşti autoritar. Dacă vrei să trasezi sarcini exacte pentru cei din jur, eşti prea exigent şi autoritar.

Şi am putea continua cu asemenea exemple. Dar oare trebuie ţinut cont de ce spun alţii? Oare gura lumii trebuie să fie pentru noi reperul vieţii noastre? Am trei motive să spun că nu.

Mai întâi Iisus a spus: „Vai vouă dacă vă vor vorbi oamenii de bine!” În al doilea rând mă întreb: oare părerea lumii trebuie să fie reperul nostru de comportament? Oare sfinţii au ţinut cont de ce spun cei din jur? Dacă reperul nostru este Hristos, Evanghelia şi sfinţii, atunci părerile celorlalţi nu ar mai trebui să ne facă să suferim sau să ne creeze complexe. În al treilea rând cred că nici Dumnezeu nu reuşeşte să fie pe plac tuturor.

Se spune că trei oameni erau în biserică şi se rugau. Toţi trei cereau lucruri care îi interesau pe ei. Primul, crescător de animale, avea mult fân cosit pe câmp şi cerea ca mai multe zile (măcar o săptămână) să fie soare puternic ca să i se usuce fânul. Al doilea era agricultor şi tocmai plantase o suprafaţă mare cu varză. Tare ar fi dorit ca măcar trei zile să ploaie ca să i se prindă noile plante. Al treilea pleca într-o călătorie cu corabia şi ar fi avut nevoie de vânt prielnic ca să poată înainta cu succes în larg. Dumnezeu a ascultat cererile lor, dar nu putut să împlinească decât una din cereri. Cu siguranţă doi din cei trei tare s-au mai supărat pe Dumnezeu pentru că nu le-a împlinit cererile!

Plecând de la aceste consideraţii, mă gândesc la o intâmplare din viata unui părinte. Într-o zi a primit două scrisori. În prima, un om răutăcios îl jignea într-un mod grosolan pe paroh: „Eşti cel mai mare mincinos, nici nu ştii să vorbeşti, eşti un înapoiat, înşeli lumea…” şi multe alte lucruri neplăcute şi neadevărate. În a doua, o persoană, cu mult bun simţ şi cu recunoştinţă, îi scria: „Părinte, am rămas impresionată de tot ce am văzut la parohie. M-aţi impresionat prin cuvintele dumneavoastră minunate, care veneau din inimă. Pot să vă spun că am văzut în dumneavoastră cu adevărat pe omul lui Dumnezeu, am văzut un sfânt…!” Părintele le-a citit pe amândouă, le-a aşezat apoi pe masă şi a spus cu calm: „Prima nu mi-a luat nimic, iar a doua nu mi-a dat nimic.”

Ziua de hirotonie întru preot este bun prilej de rugăciune, de meditație și de reînnoire a făgăduințelor pe care le-am făcut în clipa sfântă a  plecării frunții pe colțul din dreapta al sfintei mese. 

În misiunea mea, Hristos se bazează pe mine. Sunt cu adevărat pătruns de cuvântul Lui? Este adevărat că el este hrana din care trăiesc, mai mult decât sunt pâinea şi lucrurile din lumea aceasta? Îl cunosc cu adevărat? Îl iubesc cu adevărat?

Domnul meu, dă-mi harul să Te iubesc atât cât este posibil ca eu să Te iubesc.

P.S. Un gând plin de recunoștință pentru toți cei care au crezut că pot împlini în lume această nobilă misiune: episcop, preoți colegi, preoteasă și, nu în ultimul rând, părinții!