Creativitatea în Ortodoxie

Ortodoxia nu numai că e conservatoare, fiind bine ancorată în trecut şi moştenind bunuri transmise din generaţie în generaţie, dar e şi într-o permanentă căutare a adecvării, fiind şi confesiunea care în permanenţă adaugă ceva nou. Dar, pentru a sesiza corect acest specific al Ortodoxiei, trebuie mai întâi să te scuturi de prejudecăţi şi de spiritul acestui veac, care este tentat să anuleze tot ce înseamnă tradiţie, având pretenţia că numai înlăturând orice temelie turnată anterior de înaintaşi poţi construi ceva cu adevărat „modern”.

De curând a apărut, cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, o nouă ediţie a Molitfelnicului, acea carte de cult ce cuprinde rânduiala săvârşirii Sfintelor Taine – cum sunt Botezul sau Cununia, a ierurgiilor – cum sunt înmormântările şi sfinţirea apei, a altor slujbe şi rugăciuni necesare pentru ca să se poată sfinţi întreaga viaţă a omului, inclusiv cele cu care el interacţionează, într-un fel sau altul. Deşi nu am reuşit să o parcurg decât punctual (are 828 de pagini), se poate lesne sesiza o îmbunătăţire faţă de ediţiile anterioare. Mai întâi, se poate observa că au fost îndreptate unele greşeli, dintre care unele extrem de grave. Spre exemplu, la rugăciunea numită în limbaj popular şi „dezlegarea mare”, apărea până acum: „ori la rugăciune şi la cântare stând, mintea lor s-a abătut la alte (subl. m.) viclenii şi deşertăciuni lumeşti”. Firesc, acel „alte” a fost înlăturat. Sau, la rânduiala îmbisericirii pruncului (la 40 de zile), se face acum precizarea că ea se săvârşeşte „indiferent dacă pruncul este sau nu botezat”. Până acum se mergea pe ideea că îmbisericirea se face doar după botez, chiar dacă botezul se săvârşea, spre exemplu, la trei luni de la naşterea copilului. E un prim pas spre a îndrepta această rânduială, unele voci autorizate în materie de teologie liturgică susţinând chiar că îmbisericirea se face doar înainte de botez (precum la catehumenii de odinioară), fiind o anomalie a îmbiserici pe cineva care este deja în Biserică, fiind botezat, miruns şi chiar împărtăşit!

Suplimentar faţă de ediţiile anterioare, apar o serie de rugăciuni care vin în întâmpinarea unor nevoi reale ale credincioşilor, sesizându-se, din acest punct de vedere, o mai firească adecvare a acestora la contextul vieţii de azi. Spre exemplu, avem, în noua ediţia a Molitfelnicului, rugăciuni la binecuvântarea unui monument, la încheierea anului şcolar, la începerea unei lucrări de folos obştesc (sau a unei lucrări particulare), la binecuvântarea stupilor, la deschiderea unei reuniuni sau la deschiderea unei tabere pentru tineri creştini. Între aceste „noutăţi” se numără şi rugăciunea pentru binecuvântarea unui vehicul, care a făcut oarecare vâlvă în presa noastră. Dar reacţiile nu au fost de genul: „Ce bine că s-a gândit Biserica să vină cu o rugăciune specială pentru mijlocul de transport cel mai răspândit, evitând a mai adapta acea rugăciune de binecuvântare a corabiei/ luntrei!”. Nu, dimpotrivă, s-au găsit să critice introducerea acestei rugăciuni pe motiv că ar fi fost „inventată” din raţiuni financiare, ca „să mai facă popii un ban”. Puţini s-au sinchisit a consemna că binecuvântarea maşinii nu este o noutate, doar că acum există o rânduială specială pentru asta.

Din răutate, din neştiinţă sau doar din dorinţa de a manipula opinia publică, se insistă, în continuare, pe ideea că tot ceea ce face Biserica are o conotaţie comercială. Fie că Biserica solicită sprijin financiar, fie că se implică spre a-şi asigura, din activităţi economice, veniturile cu care să-şi susţină activitatea specifică, fie că Biserica s-a retras (de nevoie) în „ghetoul liturgic”, fie că are deschidere spre activităţile sociale, culturale sau din învăţământ, fie că insistă pe nealterarea învăţăturilor de credinţă bimilenare, fie că îşi adaptează limbajul şi discursul la realităţile lumii contemporane, Biserica este taxată şi blamată de cei ce sunt „critici de serviciu”.Pe de altă parte, este foarte adevărat că puţini dintre cei aflaţi în afara Bisericii înţeleg când şi cum este posibil ceva nou în Biserică. Prilej, pentru mine, spre a relua o serie de gânduri exprimate, de-a lungul anilor, pe tema creativităţii în Ortodoxie.

În genere, în spaţiul secular (adică din afara Bisericii), se vehiculează idei care creionează o anumită „înţepenire” a Ortodoxiei. Săgeţile îndreptate asupra celor care mărturisesc dreapta credinţă sunt muiate în cerneala otrăvită a unor afirmaţii de genul: „în Ortodoxie alţii au gândit pentru tine, iar tu trebuie să accepţi dogme stabilite cu sute de ani în urmă”; „în Ortodoxie te rogi după rugăciuni scrise de alţii cu mult înainte de a te fi născut tu (de autori cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare)”; „în Ortodoxie slujbele sunt stabilite deja demult şi nu mai poţi aduce nici o contribuţie”… În fine, în Ortodoxie, în general, totul este deja făcut, gândit, scris, drept pentru care credincioşii sunt un soi de soldăţei care execută „ordine” primite cu mult înainte ca ei să se fi născut.

Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: este ortodoxul o persoană care are posibilitatea de a se manifesta în mod creator în cadrul credinţei sale sau este doar o simplă curea de transmisie a Tradiţiei de-a lungul veacurilor? Şi ortodocşii au, ca toţi oamenii, anumite talente de ordin artistic, literar, arhitectural etc. Au ei şansa de a le folosi în Ortodoxie sau spaţiul secular este singurul în care se pot manifesta?

Dincolo de prejudecăţi

În primul rând, e bine să precizăm că până şi limbajul Sfintei Scripturi(al cărei conţinut, revelat fiind, nu poate fi schimbat niciodată!) este în continuă adaptare. Există numeroase versiuni ale Vechiului şi Noului Testament care au fost, la vremea lor, diortosite – adică îngrijite de teologi cu solide cunoştinţe filologice, limba Scripturii îmbrăcând de fiecare dată haina veacului respectiv. În slujbele ortodoxe s-a petrecut acelaşi lucru: textul nu a fost schimbat în esenţa lui, dar a fost în permanenţă adaptat, existând, spre exemplu, numeroase versiuni succesive ale Liturghierului… Bun, se va spune, până aici nimic nou, în sensul că dacă se poate aduce o contribuţie, ea este legată de un conţinut existent, care trebuie în permanenţă adaptat. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă, prin exemplele de mai sus, este că până şi în cult sau în cazul textelor scripturistice este nu posibil, ci chiar necesar un aport creator al fiecărei generaţii pentru ca textul să fie pe înţelesul tuturor.

Dar sunt şi nenumărate situaţii în care se poate crea „de la zero”. În cult sunt acatiste şi slujbe ale unor sfinţi care sunt scrise pornind de la „coala albă” (a se vedea cazul sfinţilor români canonizaţi după 1990), creaţii care presupun nu doar stăpânirea limbajului teologic, ci şi talent poetic. Aici putem aminti şi numeroasele rugăciuni scrise pentru situaţii care nu existau acum câteva secole (deja amintitele rugăciuni pentru cei ce călătoresc cu maşina fiind completate de cele pentru binecuvântarea călătoriilor cu avionul sau, ca să schimbăm registrul, de rugăciuni pentru anumite momente, cum sunt cele dedicate zilei internaţionale a copilului).

 Tot de creativitate se poate vorbi şi în cazul picturii şi arhitecturii bisericeşti. Există un stil ortodox de a ridica biserici, dar rareori vei întâlni două care să semene perfect, până la amănunt, între ele. Monotonia şi repetiţia nu-şi au locul aici, creativitatea arhitecţilor, a meşterilor, a preoţilor care coordonează lucrările de ridicare a unui lăcaş de cult rodind deseori în adevărate bijuterii ale artei sacre. În pictură se întâmplă acelaşi lucru ca în arhitectură: chiar dacă erminia îi indică iconarului cum trebuie zugrăvite anumite scene sau anumiţi sfinţi, nu vei găsi picturi „trase la indigo”. Creaţiile lor sunt diferite, au şi o notă personală, după cum diferite sunt şi talentul sau viaţa duhovnicească a fiecăruia.

S-a mai spus că, în Ortodoxie, toate învăţăturile sunt deja gândite de către alţii, dogmele fiind stabilite cu sute de ani în urmă. Atunci cum se face că a fost nevoie ca Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) să mai scrie o Teologie Dogmatică Ortodoxă, de vreme ce exista, spre exemplu, Dogmatica unui mare sfânt cum este Ioan Damaschinul (645-749)? Ba, mai mult, Părintele Stăniloae are şi o contribuţie personală prin aprofundarea gândirii Sfinţilor Părinţi, îmbogăţind gândirea teologică ortodoxă (lucru recunoscut şi de ortodocşii greci, sârbi etc.).

Şi exemplele pot continua pe multe pagini. Ortodoxia întâlneşte, de-a lungul veacurilor, atâtea provocări încât nici o generaţie nu se poate considera „liniştită”, hrănindu-se dintr-o moştenire la care să nu aibă nimic de adăugat. Primim în Ortodoxie o zestre spirituală şi materială pe care avem şi dreptul, şi datoria de a o spori. Moştenirea nu e o povară, ci un dat, un cadru care îţi oferă toate condiţiile pentru a creşte duhovniceşte, pentru a te apropia de Dumnezeu. A avea pretenţia să o iei de la zero cu fiecare generaţie e ca şi cum fiecare familie nou întemeiată ar pleca în mijlocul naturii pentru a redescoperi, prin efort propriu, civilizaţia. Ar fi o atitudine şi păgubitoare şi (cu adevărat) retrogradă.

Concluzia e, pentru unii, oarecum paradoxală: Ortodoxia nu numai că e conservatoare, fiind bine ancorată în trecut şi moştenind bunuri transmise din generaţie în generaţie, dar e şi într-o permanentă căutare a adecvării, fiind şi confesiunea care în permanenţă adaugă ceva nou. Dar, pentru a sesiza corect acest specific al Ortodoxiei, trebuie mai întâi să te scuturi de prejudecăţi şi de spiritul acestui veac, care este tentat să anuleze tot ce înseamnă tradiţie, având pretenţia că numai înlăturând orice temelie turnată anterior de înaintaşi poţi construi ceva cu adevărat „modern”. Or adevărata înţelepciune este să ştii să păstrezi şi să adaugi, să îmbogăţeşti mereu patrimoniul moştenit, de orice natură ar fi el, cultural, spiritual, edilitar etc.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro