Pocăința nu este atât de ușoară pe cât credem
Și vă rog să fim cu luare aminte. Pocăința nu este atât de ușoară pe cât ni se pare. Și, aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu îți va da ție harul Lui, ca să lucreze în tine pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace cu pocăința.
Ne-am referit și cu altă ocazie la ceea ce se spune în Apocalipsă: s-a întâmplat răul ăsta, s-a întâmplat răul acela, s-au distrus acestea, s-au distrus acelea, au fost omorâți atâția ș.c. și oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor. Tot nu s-au pocăit. Deși a venit un atât de mare rău asupra oamenilor, ei tot nu s-au pocăit. Și spune aceasta mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este sigur că omul se va pocăi, chiar dacă ți se pare că, într-un moment dificil, se va pocăi. Nu este sigură această pocăință care are loc în mod silit, să zicem, în clipa în care ești constrâns de ceva. Are loc un cutremur, lumea se năruie și gata te pocăiești. Sau are loc un război, ești în primejdie și gata te pocăiești. Sau ai ceva și bănuiești că e o boală gravă și gata te pocăiești. Sau te paște vreun pericol și gata te pocăiești. Această pocăință nu este deloc sigură. Pocăința, am spus-o și altă dată, nu o avem în buzunar, ca să putem spune : „acum o voi scoate din buzunar”. Așa cum îmi scot batistuța, voi scoate din buzunar și pocăința, ca să mă pocăiesc.
Pocăința este harisma pe care Dumnezeu o dă celui care o vrea cu tot dinadinsul. De aceea în Vechiul Testament zice profetul că Dumnezeu spune oamenilor că au ochi, dar nu văd, urechi au, dar nu aud, „ca nu cumva, zice, să se întoarcă și Eu să-i vindec”. Cu alte cuvinte, omul Îl părăsește pe Dumnezeu, și după aceea și Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință, și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu în pocăință, ca să-l vindece, ca să-l mântuiască. Mare lucru este pocăința!
De aceea spunem, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă !”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică în acel moment te pocăiești, cât poți tu, și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp, ceri și pocăință. Când spui : „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, este ca și cum ai cere pocăința. Iar acela care renunță și zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și îndată nu mai poate, nu mai continuă, ci se oprește, acela nu are dorință de pocăință.
Cred că ceea ce trebuie să medităm în special în aceste zile aceasta este: pocăința. Altminteri, Dumnezeu vorbește și omul nu pricepe. Lucrează Dumnezeu și nu îl prinde nimic pe om. Și când pare că gata l-a atins, că lucrarea lui Dumnezeu este activă, ca să zicem așa, omul rămâne tot neschimbat, rămâne tot cum era, nu se schimbă. De ce? Fiindcă nu se pocăiește adânc în inima lui.
Dacă Dumnezeu ar cere ceva de la noi, cred că acest lucru ar fi să ne pocăim. Și când îi spune Fericitului Ieronim : „Ieronime, dă-mi Mie păcatele tale ca să ți le iert” înțelegea prin aceasta pocăința, fiindcă în clipa în care omul se pocăiește, Îi dă păcatele sale lui Dumnezeu și El i le iartă. Cu adevărat, păcatele nu sunt un sac pe care noi trebuie să-l golim, nici pocăința nu este enumerarea păcatelor. Nu are importanță că mergem să ne spovedim prima oară, a doua oară, a treia, a patra, a cincea, a zecea, a mia oară, ce știu eu, ca și cum ne-am vărsa sacul. Pocăința este ceva mai adânc decât atât. Se pocăiește omul, aceasta înseamnă că se schimbă din rădăcină.
Să nu spunem că nu știm ce este pocăința. Desigur, nu știm. Dacă cineva nu trăiește pocăința, nu știe. Dar în tot cazul, o idee avem din celelalte lucruri, în viața de zi cu zi. Ai făcut, să zicem, o greșeală, dar o greșeală din încăpățânarea ta. Nu vorbim aici despre păcat. Ai stăruit cu încăpățânare în ceva și apoi faptele ți-au arătat că ai făcut o greșeală, și ca un om inteligent ce ești, o vezi, îți bați capul și zici : „Așa-mi trebuie. Pentru ce m-am încăpățânat ? Pentru ce ziceam că se va isprăvi și va fi bine așa ? Pentru ce sunt așa de tare de cap ? Așa-mi trebuie!”
Și te simți zguduit înlăuntrul tău, nu numai pentru consecințele pe care le suporți din pricina greșelii pe care ai făcut-o, ci și pentru că ai făcut ceea ce ai făcut cu atâta încăpățânare. Aceasta înseamnă că oarecum ți-ai primit lecția pentru viitor. Sunt alții care spun : „Ei, nu te supăra, am greșit”. Dar acela care o va simți astfel, după aceea își va primi lecția. Este de neconceput, să spunem, că va face iarăși același lucru, imediat sau după o vreme.
Pocăința despre care vorbim înseamnă schimbare. Conștientizează cineva bine de tot răutatea lui înaintea lui Dumnezeu, duplicitatea și fățărnicia lui înaintea lui Dumnezeu, cutezanța lui și nerușinarea. Femeile pun apret pe o rochie, apoi o calcă, și rochia devine apretată, cum se spune. Dar dacă se duce apretul, ce rămâne dedesupt ? O simplă cârpă. Facem una, facem alta și ne apretăm, cum s-ar spune, existența noastră, sufletul nostru înaintea lui Dumnezeu și avem amăgirea de sine și falsa impresie că suntem bine, că noi suntem cei ce credem, suntem dintre cei ce cred, dintre cei ce nădăjduiesc, dintre cei ce se pocăiesc, care sunt în ordine cu Dumnezeu, care merg la Liturghie, care se împărtășesc. Și totuși fiara rămâne înlăuntrul nostru, zidul rămâne înlăuntrul nostru, împotrivirea rămâne înlăuntrul nostru ca o fortăreață. Această stare păcătoasă rămâne în noi împotriva lui Dumnezeu, și anume faptul că nu ne supunem lui Dumnezeu. Să luăm, așadar, hotărârea să ne pocăim pentru toată tactica noastră de până acum, să ne schimbăm tactica și să ne încredințăm, să ne predăm lui Dumnezeu, ca El mai cu seamă să ne călăuzească.
Pocăința este harul lui Dumnezeu
„Ai venit, Doamne? Te așteptăm. Ai venit, Doamne, Te-ai născut, Te-ai făcut om, acum două mii de ani. Eu am auzit toate acestea în toți anii aceștia, dar numai acum am realizat-o, numai acum am înțeles-o. Ajută-mă, Dumnezeul meu, să nu mai plec niciodată de lângă Tine, să nu mai gândesc iarăși cele pe care le gândeam, să nu mai acționez iarăși cum acționam. Să încetez să mai fiu cel ce eram, și să fiu ceea ce voiești Tu să fiu : pocăit, zdrobit cu inima, schimbat. Așa cum mă va face harul Tău”. Fiindcă, am spus, pocăința este harul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este cel ce înmoaie inima. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce lacrimile. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce această pocăință, plânsul. Plâns care, dintr-un anume punct de vedere, este nemângâiat. Nimic nu poate să îl mângâie pe om, singurul lucru care poate să-l mângâie este faptul că vrea să plângă încă și mai mult, vrea încă și mai mult să se pocăiască și nădăjduiește în Bunul Dumnezeu. Toate celelalte, care poate l-ar mângâia, știe se interpun ca să-l împiedice să se pocăiască și să plângă.
Acest lucru îl poate face numai Harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vrea să facă aceasta cu fiecare om. Să nu ne spună cineva că „e, harul este doar pentru câțiva, puțini”. Nu este așa. Harul lui Dumnezeu este pentru toți. Nu este nimeni care să fie exclus, după cum nu este nimeni care să fie mântuit fără pocăință, și prin urmare, nu este nimeni care să nu aibă nevoie să se pocăiască. Și nu este nimeni care să nu fie potrivit ca să primească harul lui Dumnezeu care îi va da pocăință. Pocăința aceasta este pentru fiecare dintre noi, dar suntem noi pregătiți să o primim?
Sursa: http://iereasanatolikisekklisias.blogspot.ro/2011/12/blog-post_2841.html
