Ortodoxia lunatică

„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte  –  numai acolo  –  acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)

Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele

Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.

(Psalm 138, 23-24)

„Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”.

„Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.

Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos…

În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii… Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?

Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem… Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii.

Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea… Dumnezeule mare!!!

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu… Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI, DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt… ”

Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului… În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).

„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti – „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” – şi devin ceea ce sunt în fapt: sacramente ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev. Ioan  în prima sa Epistolă (v. 3, 14).

E o întoarcere la Calea deschisă de Botez… „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14).

Marius Iordăchioaia

Sursa: doxologia.ro