Maica Domnului

Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul pe care i-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, pe 8 septembrie, este, deloc întâmplător, cea a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră, întrucât cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei, va veni, la sfârşitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.

Avem, aşadar, în fiecare an, ca primă sărbătoare, tocmai pe aceasta – numită în popor şi Sântă Măria mică, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului, care este Sântă Măria mare – pentru că, prin naşterea Fecioarei se pune începutul mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt întrucât Cel Căruia îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele Arhiereu. Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune că această naştere a Maicii Domnului este cu totul deosebită şi unică în întreg Vechiul Testament. Cu toate că şi alte femei au născut după ce multă vreme au fost sterpe, cum ar fi Sara, Rahila sau mama lui Samson, acestea toate au născut nu fete, ci băieţi. Prima şi singura care a născut fată a fost Ana cea stearpă şi aceasta arată rolul, unic în istorie, care se pregătea pentru Maria, acela de a-L aduce pe pământ pe Mântuitorul.    

Cel mai adesea, Maica Domnului a fost numită în teologie ca fiind A doua Evă sau Eva cea Nouă, prin analogie cu numele de Noul Adam ce s-a dat lui Hristos, Cel ce a restaurat chipul omului căzut în păcatul strămoşesc. În cartea Facerii ştim că există un blestem al lui Dumnezeu adresat şarpelui celui viclean: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Femeia de care se vorbeşte aici este Maica Domnului, cea despre care noi spunem, în acatistul închinat ei, că este „izbăvirea lacrimilor Evei”. Căci dacă printr-o femeie, Eva, a intrat în lume păcatul, tot printr-o femeie, Fecioara Maria, a venit şi mântuirea neamului omenesc. Eva a auzit de la Dumnezeu, înainte de a fi alungată din Eden, cuvintele: „în dureri vei naşte fii”, în timp ce Sfânta Fecioară a auzit din glasul arhanghelului: „Bucură-te cea plină de har!”. Eva a mai auzit, tot în acel moment: „atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”, iar Maria a primit în inima sa cuvintele: „Domnul este cu tine!”, căci ea nu a cunoscut bărbat, ci a fost umbrită de puterea lui Dumnezeu atunci când l-a zămislit pe Iisus.

Cinstirea Fecioarei Maria este mai presus de cea acordată oricărui om, indiferent de sfinţenia acestuia, dar nu este mai presus de cea acordată lui Dumnezeu Însuşi. Dincolo de argumentele scripturistice sau cele din scrierile Sfinţilor Părinţi, ca temei pentru cinstirea care se cuvine să o acordăm Maicii Domnului este un lucru extrem de simplu şi pe înţelesul tuturor: atâta vreme cât Îl mărturisim pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Îl slăvim în rugăciunile noastre, nu putem să nu lăudăm şi să nu cinstim pe Maica Sa! Căci cine poate să despartă pe Maică de Fiul său? Sau cum putem să ne amăgim că Îl iubim pe Dumnezeu, dar să vorbim despre Maica Sa ca despre o femeie oarecare? Există, din păcate, chiar între cei care se numesc pe sine creştini, unii care spun că Maica Domnului nu a fost decât o femeie virtuoasă, dar căreia îi neagă pururea fecioria. Cât de mare poate fi rătăcirea unora ca aceştia ne dăm seama şi din faptul că până şi musulmanii, deşi nu-L mărturisesc pe Iisus ca Fiu al Dumnezeu, ci doar ca pe unul dintre marii prooroci, totuşi în Coran menţionează că Acesta S-a născut din Fecioara Maria în chip supranatural.

„Întruparea presupune o mamă şi o sarcină”

Despre Maica Domnului există, şi în limba română, o literatură extrem de bogată. Cu toate acestea, abia acum a fost publicată (mai exact, luna trecută) o lucrare care să cuprindă toate informaţiile esenţiale despre viaţa sa. Volumul „Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria”, publicat de Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, este, putem spune fără nici un fel de ezitare, cea mai completă lucrare despre cea care s-a învrednicit a primi în pântece pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dincolo de cantitatea impresionantă de informaţii (ce se regăsesc în cele 556 de pagini alb-negru şi cele 48 de pagini color, cu ilustraţii), volumul surprinde prin faptul că oferă cititorului toate sursele credibile ce ne vorbesc despre Maica Domnului. Sunt prezente trimiteri la Vechiul şi Noul Testament, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi şi ale unor scriitori bisericeşti, elemente imnografice, dar şi acele surse apocrife care contribuie la elaborarea unei teologii mariologice. Iar pentru că trăim într-o epocă a vizualului (dar mai ales pentru că imaginea este folosită de Biserică din cele mai vechi timpuri, spre a transmite sau întări mesajul său), deseori se regăsesc în text trimiteri la anexele color ce cuprind icoane sau fresce reprezentative, fotografii ale unor locuri menţionate în viaţa Maicii Domnului sau hărţi ale locurilor pe unde a peregrinat pe acest pământ.

Este o carte eveniment, cu alură de enciclopedie, dar şi cu o anumită căldură ce răzbate din modul în care sunt prezentate date dintre cele mai diverse, de la tâlcuiri de o uimitoare profunzime şi sensibilitate până la plastice descrieri ale traiului de zi cu zi sau ale unor rânduieli specifice societăţii în care a trăit Fecioara Maria. Spre exemplificare, am să închei cu un cuvânt al Sfântului Fotie (de la pagina 38), care, în omilia sa la praznicul Naşterii Maicii Domnului, explică: „După ce Dumnezeu a dăruit omului bucuria Raiului şi stăpânirea asupra oricărui lucru din Grădina aceea, a găsit de cuviinţă ca acela care fusese investit cu o atât de mare autoritate, să fie disciplinat şi învăţat printr-o oarecare poruncă. Dar, chiar şi după săvârşirea păcatului, Ziditorul nu a trecut cu vederea făpturile Sale, deşi căzuseră într-o aşa de mare greşeală. A fost nevoie, de aceea, ca una dintre Persoanele Sfintei Treimi să se facă om ca să arate că re-facerea, ca şi facerea, a fost propria Lui lucrare. Astfel, întruparea presupune o mamă şi o sarcină. Aşadar, a fost nevoie ca o mamă să fie pregătită pentru a-L naşte pe Ziditor, pentru re-facerea din temelii a întregii umanităţi. Ea trebuia să fie fecioară, căci aşa după cum primul om s-a născut din pământ virgin, tot astfel re-facerea trebuia să se petreacă printr-un pântece feciorelnic, iar nu dintr-o plăcere trecătoare, fie ea şi legitimă. Aşa trebuia să fie săvârşită naşterea Ziditorului, căci Dumnezeu a primit să Se nască pentru izbăvirea celui robit de plăcere. Cine a fost aşadar vrednic de aceasta? Cu siguranţă a fost ea, cea născută în acea zi, în chip neobişnuit, din Ioachim şi Ana, din rădăcina stearpă. A fost nevoie, chiar mare nevoie, ca aceea care din leagăn şi-a păstrat trupul curat, sufletul curat şi gândurile curate, să fie arătată ca Maică a Ziditorului. A fost nevoie ca aceea care a fost adusă de mică la Templu, care a călcat pe locuri necălcate, să se arate ca un templu viu pentru El, Cel care i-a dat viaţă. A fost nevoie ca aceea care s-a născut în chip minunat dintr-un pântece sterp şi care a înlăturat ocara părinţilor ei, tot ea să îndrepte greşeala protopărinţilor ei. Căci prin ea, ca urmaşă, a venit biruinţa asupra păcatului strămoşesc, pentru că ea a dăruit trup şi a dat naştere lui Hristos, Mântuitorul neamului nostru”.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro