Sfânta Împărtășnie – perspectiva unui copil
Împărtăşindu-ne, noi primim – cum spune Sfântul Ioan Damaschin – cărbuni aprinşi divini, „pentru ca focul dorinţei, unit în noi cu dogoarea cărbunilor, să ardă păcatele noastre, să ne lămurească inima şi prin împărtăşirea cu focul dumnezeiesc să fim curăţiţi şi îndumnezeiţi”.
Împărtăşania – cărbunii aprinşi – o primim în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, în faţa uşilor împărăteşti ale altarului – care reprezintă porţile Raiului. La împărtăşanie auzeam vocea lui Hristos care-mi spunea: „îi hrănesc pe cei ai Mei… pe Mine însumi Mă dărui spre hrana voastră… Am vrut să fiu fratele vostru, şi pentru aceasta să am trup şi sânge ca ale voastre, şi acum, iată, vă dau trupul şi sângele care M-au făcut ca unul din voi”.
După fiecare împărtăşanie, mă simţeam nu doar spălat de păcate, dar şi îndumnezeit, căci aveam în trup acelaşi sânge cu Dumnezeu. Eram fiul lui Dumnezeu prin sânge. Îl purtam pe Dumnezeu în mine. Eram „teofor”, purtător de Dumnezeu. Am înţeles de ce, atunci când ies de la Sfânta Liturghie, credincioşii sunt transfiguraţi, frumoşi, ca actorii sub luminile rampei. Dumnezeul pe care-L poartă în ei, în trupurile lor, este Cel care-i luminează. După fiecare împărtăşanie mă simţeam nu doar fiu al lui Dumnezeu, dar şi frate de sânge cu toţi creştinii din lumea întreagă. Eram frate de sânge cu toţi creştinii care au trăit, cu cei care trăiesc acum şi cu cei care vor trăi mâine, căci toţi au avut, au şi vor avea în vinele lor acelaşi sânge dumnezeiesc pe care-l am şi eu în trupul meu. Această frăţietate umană şi cosmică este plenitudinea creştină. Toate se reunesc în această Liturghie cosmică şi întreg universul e una. Eu făceam parte din Dumnezeu, şi Dumnezeu făcea parte din mine. În această clipă, noi trăim în veşnicie. Căci veşnicia începe de aici, de pe pământ. Şi când suntem în Biserică, suntem deja în cer. Suntem deja în veşnicie.
(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 92 )
