Se iubesc, dar fără Dumnezeu?

– Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredincioşi, în dragostea lor mai este prezent Hristos?

– Sunt necredincioşi unul faţă de altul sau necredincioşi faţă de Dumnezeu?

– Față de Dumnezeu.

– Acum vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu are nici o valoare dacă nu este în slujba dragostei şi a iubirii. Dar nu putem să-i oprim să nu se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim, şi gata!”. Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte, chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există niciun fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul la întrebarea pe care aţi pus-o.

Ce să le cerem? Căsnicia are nevoie de educaţia copiilor, de a-i învăţa să se închine. Pot să trăiască aşa, ca nişte păgâni, fără nici un fel de ideal? N-au bătut clopotele destul ca să se deştepte tineretul acesta? Iar cu acel cuvânt, că „astăzi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de acord. Pentru că, atunci când trăieşti prezentul, nu poţi să vezi defecţiunile în acţiuni: vezi numai perfecţiunile. O tendinţă mereu de a mă completa făcând bine primul pas spre aşa ceva.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, p. 55-57)