De ce purtăm la gât semnul Sfintei Cruci?
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne prilejuiește abordarea unei probleme des întâlnite. Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificații. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieții noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam. Atunci când ne însemnăm chipul cu semnul de viață dătător, prin linia verticală unim mintea cu inima, arătând astfel că, în efemera existență umană, rațiunea fără inimă duce la mândrie, autosuficiență, iar inima fără rațiune, la trăiri emoționale, sentimentaliste, depărtându-l pe om de adevăratele valori și de scopul ultim al vieţii: dobândirea mântuirii. Linia orizontală a semnului purtător de biruință unește umăr cu umăr. În genere, umărul, partea corpului omenesc corespunzând articulației dintre brațe și trunchi, este asociat cu puterea. De aici zicala: „a pune umărul la greu”. Unind umerii cu orizontala Crucii, devenim mai puternici, căci, aşa cum ne spune dumnezeiescul Pavel, Sfânta Cruce reprezintă puterea lui Dumnezeu.
De aceea, bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu şi de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar şi Semnul Fiului Omului (Matei 24,30). Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.
Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflaţi în bejenie față de viața autentic ortodoxă.
Așadar, crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă e confecționată din metale prețioase, nu e nici măcar un obiect decorativ, ci trebuie să fie semnul credinței noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos. Crucea nu reprezintă un talisman. Nu semnul în sine constituie o armă împotriva diavolului, ci credința noastră că Hristos, prin jertfa Sa, a dat putere crucii, transformând-o într-un semn de biruință prin învierea Lui din morți. De aceea noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară dintre taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm în ziua proslăvirii lemnului sfânt: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”
Practic, atunci când dorim să purtăm o cruce la gât sau să o așezăm la birou, în casă, ori chiar în mașină, trebuie să ne adresăm preotului pentru a o sfinți. Numai prin sfințire vom simți că într-adevăr Crucea ne va fi călăuzitoare, izbăvitoare de cele rele. Redăm un fragment din rugăciunea de sfințire a semnului crucii tocmai pentru a întări cele spuse anterior: „Doamne, Dumnezeul slavei, … trimite harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii și-l binecuvintează, îl sfințește și-i dă lui ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, spre izgonirea și înfrângerea tuturor curselor și ispitelor și asupririlor diavolești. Iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinței întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruință și sporire în toate faptele cele bune”.
arhim. Mihail Daniliuc
