Diaconul Dionisie Firfirís

O, cum viețuiesc fără de grijă! Cum îmi irosesc în vânt vremea vieții mele, neluând aminte la păcatele mele cele multe, nici la groaza morții cea înfricoșătoare și la judecata cea nemitarnică! O, cine mă va izbăvi din focul cel veșnic, dacă Tu, Unule Preabunule Dumnezeule, nu-mi vei fi milostiv?” (Octoih, Duminică seara la vecernie, glasul al optulea)

Nu se deosebește cu nimic acest tropar de mai sus de alte tropare de umilință, căci în toate se regăsește același duh de pocăință și de pomenire a morții. Însă, atunci când acest tropar a fost cântat de pururea pomenitul diacon Dionisie într-un ritm muzical nici lent, nici rapid, s-a asemănat unui irmos calofonic, dobândind o altă formă. Și nu a rezultat doar o simplă melodie psaltică alături de multe altele, expresia experienței duhovnicești a unui suflet curat, care a început să se înalțe “de la pământ la cer”.

Părintele Dionisie a fost un corifeu al stranei. De-a lungul anilor, a slujit întru bun chip și s-a dăruit pe sine “casei lui Dumnezeu”. Nu am exagera dacă l-am compara cu un pom crescut în Grădina Maicii Domnului, care de mic a fost udat, crescut și hrănit în tradiția aghioritică, dând mai apoi nenumărate roade.

Datele sale biografice sunt puține: s-a născut la Megáli Panaghiá din Halkidikí la anul 1912. Numele lui era Dimitrios Koúkos. La vârsta de aproape 8 ani, înainte să guste din plăcerile lumești, a fost adus în Muntele Athos.

Ajuns în Karyés, a început să lucreze împreună cu tatăl său la chilia Mănăstirii Vatopedului. În continuare se hotărăște să rămână pentru totdeauna la unchiul său, Bătrânul Harálambos Firfirís, psalt la chilia Profetului Ilie, unde a și rămas până la ultima sa suflare. Numele de Firfirís l-a primit prin moștenire de la cei mai în vârstă părinți ai chiliei.

Mic de vârstă și aproape analfabet, deoarece apucase să facă doar clasa întâi, dar plin de dorință și zel pentru muzică psaltică, el crește alături de unchiul său și începe să studieze tehnica psalticii pe măsura harismei primite. Îl însoțește pe unchiul său la strană și, atât de mult li se asemănau vociler, încât cu greu se deosebeau unul de altul.

Se dăruiește învățării și aprofundării muzicii. L-a ajutat mult și agerimea cu care era înzestrat din fire. Era genul de om care, cu orice s-ar fi ocupat, ar fi dat roade bune. Primul lui dascăl a fost părintele Hrisostom, autorul cărții «Culegere a celor mai frumoase bucăți muzicale», cuprinzând podobii în ritm lent. Tot cu acest părinte a studiat și buchile grecești.

Alți dascăli, în afara unchiului său, au fost: Constantin Prusaévs, părintele Gavriil Kareótis, iar dintre psalții epocii, menționăm pe Iosif și Hrisostom Aghiananiții (de la chilia Sfintei Ana), Daniil Katunakiotul, Sinesie de la Stavronika, Macarie Vouzýkas, Cosma Kareótis de la chilia lui Flaskás, iar dintre psalții mireni: Theódoros Gheorghiádis, profesor la Mănăstirea Sfântului Anastasie. Este posibil să fi studiat și cu vreun ucenic al lui Nicolae Smírnis, care a petrecut o vreme în Muntele Athos.

A început să asculte ce se cânta în jurul său și să ia aminte doar la ce era mai bun. Astfel, cu răbdare, și-a construit un stil și un caracter personal în psalmodie, ceea ce l-a evidențiat față de ceilalți psalți până la sfârșitul vieții sale. Era mulțumit să aibă 2-3 ajutoare care să-i semene la voce, fiindcă stilul aparte ce-l avea nu-i permitea să cânte cu oricine.

A urmat o lungă perioadă în care a slujit ca psalt la Biserica Protáton din Karyés. La început cânta cu unchiul său, iar mai apoi de unul singur. În vremea aceea, Biserica Protáton se afla în plină glorie. Mari psalți desfătau numerosul popor credincios, de la părinți până la mireni, cu psalmodiile lor simple, dar melodioase. O înrâurire deosebită au avut-o asupra lui cântările pe larg ale dascălilor tradiționali ce cântau la hramurile aghiorite și la privegheri.

Se povestește că, pe când urma să se cânte în Săptămâna Mare troparul Casianei, toți alergau la Protáton, închizându-și magazinele, ca să îl asculte. Întâia oară când l-a cântat, a produs o impresie atât de puternică, încât cei ce nu aveau loc în biserică urcau și la ferestre ca să-l vadă.

În anul 1955 au avut loc la Karyés festivități sărbătorești cu ocazia canonizării Sfântului Nicodim Aghioritul. Troparele slujbei Sfântului le-a compus părintele Gherasim Mikrananitul (de la chilia Sfintei Ana), imnograful aghiorit, iar melodia a fost compusă de părintele Dionisie. Toți, chiar și părintele Gherasim, au admirat interpretarea troparelor și a slavelor. “O asemenea psalmodie nu am mai auzit”, ne încredința părintele Gherasim.

Odată, Mitropolitul Thessalonicului Ghenadie a vizitat Biserica Protáton. După Sfânta Liturghie, entuziasmat de performanța părintelui Dionisie, care era încă tânăr pe atunci, l-a felicitat cu mare bucurie.

Altă dată, cu ocazia primirii unor personalități politice, s-a ivit din nou ocazia ca psalmodia lui să acapareze întreaga atenție. Voiau să-l ia cu ei în Atena, să-l ducă la studii, să-l trimită la Conservator, să-l promoveze, dar nu l-au putut convinge pe smeritul părinte Dionisie, care nu se dădea dus din Grădina Maicii Domnului. “Aici m-am născut, aici voi muri”, a mai spus-o și în alte situații asemănătoare.

Cu ocazia sărbătoririi unui mileniu de viețuire athonită s-a întâmplat următorul lucru: l-au chemat la Sfânta Chinotită pentru a vedea ce anume urmează să cânte în cadrul festivităților sărbătorești. Părintele Dionisie a cerut câțiva părinți cu care se potrivea la psalmodie, ca să se pregătească. Cererea lui nu a fost acceptată și părintele Dionisie a hotărât să nu mai cânte deloc în cadrul acelor festivități. Și totuși, mergând să ia parte la slujbă, a fost chemat insistent să vină la strană, fiindcă psalții respectivi nu se descurcau la nivelul așteptărilor Sfintei Chinotite. A acceptat în cele din urmă să cânte, dar cu mare tristețe, fiindcă strălucirea aghioritică psaltică de altădată și-a stricat renumele datorită unor decizii nechibzuite.

Prezența lui la diferite hramuri la mănăstiri, pe la schituri și chilii, era regulată. Oriunde îl chemau, accepta imediat și mergea să cânte. Nu vroia să întristeze pe nici un frate sau să refuze să-i slujească, din moment ce putea face acest lucru.

A spus odată unui doctor monah: “La fel cum voi, doctorii, aveți valijoara cu cele necesare pentru cei bolnavi, așa și noi avem un sac cu cărți de muzică și, îndată ce ne cheamă, alergăm să ajutăm”. Bineînțeles, de cele mai multe ori, acest lucru implica și multă osteneală, fie din pricina vremii, fie a lipsei mijloacelor de transport, mai ales în lunile de iarnă. Dar chiar și în anii bătrâneții, Bătrânul Dionisie mergea pe jos ca să ia parte la hramuri. În tinerețe obișnuia să se întoarcă desculț, cu pantofii în mână, ca să nu-i strice.

Următoarea întâmplare îi arată zelul care l-a însoțit până în ultimii ani de viață. Din pricina bolii de care suferea, a fost nevoit să meargă la Atena și, ca urmare, nu putea să cânte la hramul celor 40 de Mucenici de la Mănăstirea Xiropotamu, hram la care participa în fiecare an – lucru pentru care era foarte mâhnit. Plecând înspre Atena, a întâlnit la Dafni pe starețul Mănăstirii și i-a spus plângându-i-se: “Sfinte Starețe, de cinzeci și cinci de ani sunt nelipsit de la hram, dar anul acesta nu voi veni. Rugați-vă voi și pentru mine, rugați-i pe Sfinți și mai ales pe cel nou canonizat, pe Sfântul Agláios”. La scurtă vreme, a părăsit strana pământească și s-a urcat la strana cerească.

La hramuri se dă șansa comuniunii cu Sfinții, ale căror slujbe sunt psalmodiate cu evlavie, și a comuniunii cu frații din mănăstire, cu care se roagă și se bucură împreună.

La toate aceste hramuri, prezența Părintelui Dionisie transmitea strălucire, crea o atmosferă de smerenie și rugăciune, transportându-l pe credincios în altă lume.

Atât troparele lente, cât și pe cele repezi, le cânta în felul lui propriu, plin de râvnă. Atunci când psalmodia se transfigura, cântarea ieșea din înlăuntrul lui, lua parte la ea în întregime.

Despre marele scriitor ortodox, Aléxandros Papadiamántis, s-a scris: “psalmodia, fără a fi învățat vreodată muzică, fără să știe să citească semnele muzicale și aproape fără să aibă voce. Și totuși, lua parte la obștea strănii, cântând cu tot sufletul lui, dădea culoare fiecărui cuvânt, fiecărei fraze, în funcție de melodie. Cânta cu toată ființa lui și prelua imediat starea psalmodierii și a frazei muzicale care se cânta. Cânta cu mâinile, pe care le lovea de strană, cânta cu picioarele, cu care ținea ritmul, bătând în podea… Peste tot altundeva Papadiamántis era jumătate, doar la strana lui dreaptă era întreg” (scrie Spirídon Melás)… Ce am putea spune, atunci, despre diaconul Dionisie, care era în întregime muzică ?

Ultimii zece ani din viața părintelui Dionisie pot fi considerați drept o adevărată minune, fiind un răstimp în care s-a dăruit muzicii psaltice atât la stranele aghiorite, cât și spre folosul duhovnicesc al credincioșilor. Această dăruire a lui a rămas o prețioasă moștenire pentru cei ce îi vor urma.

În anul 1979 s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să se opereze. Călugăr fiind, a cerut întâi să-și rezolve îndatoririle monahale. S-a întors în Muntele Athos, s-a pregătit prin spovedanie, Sfântul Maslu, Dumnezeiasca Împărtășanie și abia apoi s-a îndreptat spre Atena pentru operație. Operația a fost serioasă, a durat cinci ore și jumătate. Doctorii nu i-au mai dat mult timp de trăit: îi spuneau că în câteva luni va muri. Și totuși, a mai trăit zece ani.

Un cunoscut de-al său, episcop, aflând de la medici de situația lui, l-a văzut după cinci-șase ani cântând la un hram și s-a minunat de spusele medicilor, având în vedere că părintele Dionisie era de-a dreptul mistuit de înflăcărarea și pasiunea cu care cânta, iar nu de boala de care suferea.

Între timp, părintele Dionisie a devenit cunoscut unui număr tot mai mare de credincioși, îndeosebi prin prezența sa la diferite emisiuni radiofonice de muzică religioasă. În paralel, cu sprijinul unor psalți și cercetători în muzică, a înregistrat o serie de casete cuprinzând cântări din tradiția aghiorită, după stilul muzical vechi. Nu a apucat însă să definitiveze această serie, nu a mai apucat să înregistreze cântările Penticostarului și ale Dumnezeieștii Liturghii. Mai vroia să înregistreze și Obednița, pe care o cânta de o manieră personală deosebită.

Vocea lui s-a înregistrat chiar și în arhivele muzicale naționale, precum și în filme, acestea fiind protejate în condiții speciale. De-asemenea, a luat parte și la programul de cercetare al filologului și muzicianului Manólis K. Hatzigiakoumís, cu ajutorul căruia a susținut mai multe cursuri despre stilul muzical tradițional. Editarea tuturor acestora – o lucrare grea, ce costa foarte mulți bani la vremea acea (50 de milioane de drahme) – avea să facă foarte cunoscută contribuția muzicală a părintelui Dionisie.

Datorită implicării în aceste lucrări a fost afectat trupește, fiindcă toate acestea presupuneau responsabilități și tot felul dificultăți care se întâmpină îndeobște în astfel de activități artistice. De multe ori a leșinat din cauza oboselii și a multelor ore de înregistrare. Odată a leșinat și vroia să întrerupă cursul, însă a fost nevoit  să continue să cânte stând așezat pe scaun.

Deși participa la asemenea evenimente și se bucura de apreciere din partea clericilor, a monahilor și mirenilor, nu cădea din smerenie. Dacă îl întrebai, răspundea: “nu am nici un drept să mă numesc protopsalt, sunt doar un psalt smerit, atâta timp cât pot să stau pe lângă preotul care slujește în Biserică. Noi, psalții Muntelui Athos, suntem angajați în tradiția Marii Biserici a Lui Hristos” – declara într-un interviu acordat domnului Likoúrgos Anghelópoulos în urmă cu mulți ani. Protopsaltul Likoúrgos Anghelópoulos a publicat câteva fragmente din acest interviu în necrologul părintelui Dionisie apărut în ziarul “Ekklisiastikí Alítheia” din data de 16.05.1990.

Niciodată nu a psalmodiat în lume, indiferent de cine și cât de mult l-ar fi rugat, numai dacă era vorba de vreo mănăstire. Evita orice apariție de unul singur în lume, în timp ce în Muntele Athos mergea peste tot să cânte.

Întâmplarea pe care o redăm mai jos întărește și mai mult cele spuse. Odată a fost chemat să psalmodieze la vecernia unui hram. Ajungând în biserică, a văzut că deja la strană stătea alt călugăr. Fără să ceară explicații sau să creeze probleme, s-a așezat lângă el, l-a ajutat la cântare, iar la sfârșit a plecat cu pace, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mulți treceau pe la chilia lui să-l cunoască, să-l audă, să primească sfat. Cu toți se purta binevoitor și cuviincios. Mai ales în ultimii ani, după închiderea magazinului de care se îngrijea în Karyés, s-a ocupat doar de muzică, lăsând la o parte celelalte preocupări.

Bineînțeles, nu lipsea niciodată de la ascultările de la chilie. Acolo, în curte, îl găseau adeseori vizitatorii, din care mulți erau arhierei, după cum s-a întâmplat și cu delegația patriarhală din luna octombrie a anului 1989. Atunci, le-a cântat “La râul Babilonului” și Obednița, în întregime. Muzica devenise pentru el o a doua natură, știa multe tropare pe de rost și foarte ușor compunea noi melodii.

Se bucura mult când vedea monahi tineri ce voiau să învețe muzica bizantină după vechea tradiție aghioritică. Îi ajuta cu orice ocazie și le dăruia tot ceea învățase, la rândul lui, de la vechii săi dascăli. Astfel, era firesc să existe din partea lui o împotrivire față de duhul psalticii moderne, deoarece simțea că nu se potrivește cu atmosfera aghioritică.

Părintele Dionisie slujea la strană cu seriozitate și cu simțul responsabilității. Citeai pe chipul lui blândețea, smerenia, noblețea. Prezența lui înrobea cu ușurință sufletele auditorului, imediat simțindu-se dulcea mireasmă ce o răspândea psalmodia lui.

Muzica îl hrănea, mai ales muzica bisericească austeră. Cunoștea totuși și anumite cântări populare cu un conținut cuviincios, pe care, atunci când îngăduia situația, le cânta spre înveselirea celor prezenți. Odată, a cântat un astfel de cântec popular despre viața de orfan, exprimând această durere pe care și el o cunoscuse în copilărie.

Era foarte atent la felul cum psalmodia. Interpreta cu acrivie toate bucățile muzicale. Chiar dacă cunoștea partiturile, întotdeauna le psalmodia din cărți. Bineînțeles, avea și caietul lui cu diverse însemnări și partituri, pe care îl lua cu el la hramuri, dar care până la urmă s-a pierdut. Marea sa măiestrie în arta psalmodierii i-a conferit supranumele de “Noul Cucuzel”.

Totuși, anii au trecut și trupul lui îmbătrânit, cât și boala de care suferea, au început să-l apese. Ca monah știa că “zilele anilor” i se apropiau de al optzecilea an de viață, adică de “osteneală și durere”. Astfel, după ce s-a eliberat de grijile magazinului din Karyés, și-a limitat și celelalte preocupări și s-a pregătit de sfârșitul vieții sale pământești. În această perioadă a compus și melosul pentru troparul ce l-am menționat la început, în care vorbește despre moarte și judecată, lucruri care-l preocupau de ceva timp pe părintele Dionisie.

La sfârșitul anului 1989, începutul lui 1990, boala sa a recidivat. Hramul Sfântului Nicolae, la care a cântat în mănăstirea noastră cu multă râvnă: ”În Mira locuind”, ”Îndreptător credinței“, ”Preasfinte Nicolae, grăbește…“ a constituit cântecul său de lebădă. După ce și-a luat rămas bun de la Sfântul Nicolae, a fost internat, la început în Kavála, iar apoi în Atena. Înainte de a fi operat, s-a dus încă o dată în Muntele Athos, deși era într-o situație gravă, ca să se pregătească de sfârșit cât mai bine cu putință: spovedanie la duhovnicul lui, Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie. A avut grijă să încheie lucrurile lăsate nerezolvate cu frații din mănăstire și apoi a mers în Atena.

În Atena a aflat despre răspândirea cancerului în tot organismul, așa că a cerut cu insistență să se întoarcă în Muntele Athos, ca să-și dea ultima suflare în chilia lui, acolo unde a făcut răbdare vreme de 70 de ani. Cu toate că medicii și cunoscuții lui s-au opus acestei hotărâri, el s-a întors în Muntele Athos, cu singura nădejde la mila lui Dumnezeu și a Fecioarei Maria.

În chilie, trupul îi era chinuit de boala care îl măcina, dar totuși primea pe monahii și părinții care veneau să-l viziteze și să-și ia rămas bun de la el. Cu o zi înainte să trecă la Domnul nu a mai primit nici să fie hrănit, nici aparatul de oxigen la care era legat datorită problemelor de respirație, și nu a mai dorit nici vizite. A rămas singur, adunat întru sine. Odată cu rasăritul următoarei zi, liniștit și cu pace, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Era ajunul Buneivestiri, cu două zile înainte de Duminica Floriilor, iar părintele Dionisie s-a mutat la strana din ceruri, să psalmodieze Patimile lui Hristos și Sfintele Paști.

Slujba de prohodire a fost cântată la Biserica Protáton, unde a și slujit o mare perioadă de timp pururea pomenitul părinte Dionisie. La slujbă au luat parte mulți arhierei, preoți și călugări care au vrut să-i dea o ultimă sărutare iubitului lor părinte. A fost îngropat în grădina din chilia lui, adăugându-se la ceata cuvioșilor psalți aghioriți.

Părintele Dionisie continuă să ne învețe, iar noi, tinerii pasionați mai mult sau mai puțin de muzică psaltică, suntem datori să-i urmăm pașii.

Părintele Dionisie, chiar dacă nu a devenit cunoscut pentru harisme duhovnicești deosebite, a slujit ani la rând lui Dumnezeu și oamenilor ca “simplu psalt”.

Veșnică să-i fie pomenirea și să avem binecuvântarea lui! Amin.

Sursa: pemptousia.ro