Ruptura tragică
Pentru conştiinţa primilor creştini participarea la Euharistie nu era o datorie şi nici o obligaţie, cum se interpretează astăzi în Dreptul canonic, ci o expresie vie şi spontană a apartenenţei la Biserică. Toţi cei care participau la adunarea euharistică se împărtăşeau cu Sfintele Taine iar a nu te împărtăşi era de neimaginat.(…)
Aşa cum în prezent, cel ce săvârşeşte Liturghia nu poate să nu se împărtăşească, aşa nu puteau să nu se împărtăşească în Biserica primară toţi credincioşii care au participat la adunarea euharistică, întrucât tot poporul săvârşea Euharistia. Nu existau credincioşi care să asiste la Euharistie, pentru că toţi erau participanţi. Cei care nu puteau participa erau îndepărtaţi în prealabil, iar după predică diaconii supravegheau uşile pentru ca nimeni străin să nu poată intra. Nici un ritual liturgic, începând cu cele mai vechi până la cele actuale, nu prevedea “asistenţi” la adunarea euharistică.(…) Dacă Biserica se roagă pentru catehumeni, pentru cei ce se căiesc, pentru cei posedaţi de duhuri, pentru credincioşii participanţi, atunci cu siguranţă s-ar fi rugat şi pentru cei care “asistă” doar. Actuala conştiinţă creştină nu realizează întotdeauna ruptura tragică dintre participarea la rugăciunile euharistice şi sustragerea – în mod voit sau involuntar – de la Împărtăşanie.
(NIKOLAY AFANASIEV – Biserica Duhului Sfânt)
