Psalmul 140

Doamne, strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele.

1. Cuvintele acestui psalm, ca să zic așa, toți le cunosc, cântându-le la orice vârstă. Dar sensul celor spuse mulți îl ignoră. Nu este mică pricină de reproș faptul că, deși îl cântă în fiecare zi și au pe buze cuvintele, nu caută puterea înțelesurilor ascunse în cuvinte.

Dacă cineva ar vedea un izvor cu apă curată și limpede, nu ar răbda să nu se apropie să o atingă și să bea. Și cineva care intră într-o pajiște nu se poate abține să nu  culeagă câteva flori. Dar voi care cântați acest psalm încă din prima copilărie și până la bătrânețea cea mai înaintată, cunoscând numai cuvintele, stați lângă o comoară ascunsă, purtați de ici colo o comoară care rămâne închisă și curiozitatea nu te întărâtă să afli ce este ceea ce spune. Nu cauți, nu cercetezi. Și nici aceea nu poți spune că acest psalm, fiind cu totul limpede, îi face pe toți să dormiteze și nu e nevoie să cercetezi un sens care este la îndemâna tuturor.

Dimpotrivă, acest psalm este foarte dificil și obscuritatea lui e de ajuns să trezească nu doar pe cel ce a ațipit, ci și pe cel ce doarme de-a binelea. Căci ce înseamnă: Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug? Dar Certa-mă-va dreptul cu milă și mă va mustra? Și ceea ce urmează după acestea, spune mie, nu este întunericul cel mai de nepătruns? Că încă și rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor. Prăbușească-se de pe stâncă judecătorii lor.

Și totuși, în ciuda acestei mari obscurități, mulți trec cu ușurință peste acest psalm ca peste o cântare oarecare. Dar ca să nu întindem prea mult aceste reproșuri și ca să nu facem cuvântul împovărător și apăsător, să trecem la cercetarea celor spuse. Ascultați cu atenție! Căci nu cred că fără motiv acest psalm a fost rânduit de părinți să fie spus în fiecare seară și nu doar pentru expresia care spune ridicarea mâinilor mele jertfă de seară. Fiindcă și alți psalmi conțin această expresie, precum acela care zice: „Seara și dimineața și la amiezi spune-voi și voi vesti”. „A Ta este ziua și a Ta este noaptea”. „Seara se va sălășlui plângerea, iar dimineața bucuria”.

Și s-ar putea găsi mulți psalmi potriviți cu vremea serii. Dar nu pentru aceasta au rânduit părinții acest psalm seara, ci au hotărât să fie spus ca un leac izbăvitor și curățitor al păcatelor, pentru ca toate cele pe care le-am adunat în timpul zilei, fie în piață, fie acasă, fie oriunde altundeva am petrecut, pe acestea, odată ajunși seara, să le lepădăm prin această cântare duhovnicească. Căci este un leac sigur pentru toate aceste necurății. Așa este și psalmul de dimineață. Nimic nu ne împiedică să îl amintim și pe acela pe scurt. Și acest psalm aprinde dragostea pentru Dumnezeu și trezește sufletul și, înflăcărându-l foarte, îl umple de multă bunătate și dragoste și așa îl lasă să se apropie de Dumnezeu.

Să vedem și cum începe și ce ne învață pe noi! „Dumnezeule, Dumnezeul meu pe Tine Te caut dis-de-dimineață. Însetat-a de Tine sufletul meu”. Vezi cum cuvintele arată sufletul înflăcărat? Dragostea lui Dumnezeu alungă toate relele, amintirea de Dumnezeu șterge amintirea păcatelor și nimicește relele. „Așa în locul cel sfânt m-am arătat Ție, ca să văd puterea Ta și slava Ta”. Ce înseamnă cuvântul „așa”? Cu așa dor, cu așa dragoste [m-am arătat Ție], încât să văd slava Ta care se vede pretutindeni pe pământ.

Dar ca să nu lăsăm psalmul pe care îl avem în discuție și să nu aducem în loc un altul incidental, trimițându-l pe ascultător la cele spuse mai sus, să o luăm de la început. Ce spune psalmistul? Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă. Ce spui? Fiindcă ai strigat pretinzi să fii auzit și această pricină o aduci ca temei pentru a fi ascultat de Dumnezeu? Așadar, este nevoie acum de un glas puternic și de o voce răsunătoare. Dar aceasta nu ar avea nici un sens. Căci cu ce a greșit cel cu vocea slabă și gângav și împleticit la limbă? Nu așa era Moise? Nu a fost el ascultat mai mult decât toți? Nu strigau iudeii mai mult decât toți? Și totuși Dumnezeu nu S-a plecat la rugăciunile lor.

Căci a avea glas puternic sau slab este un avantaj sau o scădere a firii. Acestea nu te fac să fii ascultat sau să nu fii ascultat în rugăciune. Și nu sunt vrednice nici de vreo laudă, nici de vreun reproș. Multe din darurile firii sunt și la cei mânjiți cu sânge. Oare nu era Abesalom frumos la chip și plăcut la înfățișare? Și părul lui nu sporea încă frumusețea trupului? Ce oare? Nu era chel Elisei, încât era batjocorit și de copii? Dar nici lui Abesalom nu i-a folosit la nimic frumusețea trupului, nici pe Elisei nu l-a păgubit cu ceva lipsa frumuseții.

Dar pentru ce vorbesc despre glasul gângav și limba bâlbâită? Fiindcă Moise a fost ascultat chiar tăcând, iar Ana a fost ascultată fără să grăiască un cuvânt. Dar vorbind Iudeilor, Dumnezeu le zicea: „Când înmulțiți rugăciunile voastre nu le aud”. Pentru ce, așadar, spune psalmistul: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă? Strigăt aici numește glasul lăuntric pe care l-a născut inima aprinsă de dragoste și cugetul zdrobit cu care și Moise a strigat și a fost auzit. Căci așa cum cel ce strigă se golește de toată puterea lui, la fel și cel ce strigă în adâncul inimii își adună toate puterile cugetului.

2. Un astfel de strigăt caută Dumnezeu care adună la un loc toată inima și care nu îl lasă pe cel ce cântă să se împrăștie și să se risipească. Și nu caută numai acest strigăt, ci să ne și rugăm Lui. Sunt mulți care stau în biserică și nu strigă către Dumnezeu, ci cu buzele strigă către El și fac să răsune numele Lui, dar inima nu simte nimic din cele ce rostesc cu buzele. Unul ca acesta nu strigă, deși pare că strigă; unul ca acesta nici nu se roagă lui Dumnezeu, deși pare că se roagă. Dar nu așa era Moise, ci striga și era auzit. De aceea a și auzit de la Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?” Dumnezeu i-a împlinit cele pe care le voia nu numai când striga, ci și când tăcea, Moise făcându-se pe sine vrednic de a fi ascultat. Dar  vrei să îi vezi și pe păcătoși rugându-se intens și strigând cu glas mare și împlinindu-li-se rugăciunile?

Vezi pe femeia cea păcătoasă care a strigat prin tăcere. Vezi pe vameș care a fost îndreptat numai prin rugăciune. Astfel a strigat și profetul, de aceea și zice: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă și de aceea cere să fie auzit. Când strig către Tine. Vezi și altă virtute a rugăciunii. Căci nu cere să fie auzit pentru faptul că se roagă cu râvnă, ci pentru faptul că prezintă o asemenea rugăciune, încât este vrednică de neadormit ochiul acela. Care este acea rugăciune? Când cineva nu se roagă împotriva vrăjmașilor, când nu se roagă pentru bogăție și pentru averi, când nu se roagă pentru putere și slavă, nici pentru ceva dintre cele trecătoare, ci pentru cele veșnice și nemuritoare. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”. Când am strigat către Tine.

Vezi cum vrea ca și noi să Îl chemăm cu sârguință, cu râvnă? Căci mai ales atunci își întinde diavolul cursele. Fiindcă știe că rugăciunea este o armă puternică și chiar dacă suntem păcătoși și rușinați, totuși putem săvârși lucruri mari, dacă ne rugăm cu osârdie, după legile lui Dumnezeu. Atunci se străduiește să ne arunce în lenevire, să stârnească gânduri în cugetul nostru, încât să ne facă pe noi neroditori și să ne îndepărteze de rugăciune.

De aceea, știind acestea, trebuie să punem împotriva lui toată râvna noastră și niciodată să nu ne rugăm împotriva vrăjmașilor, ci să îi imităm pe apostoli. Căci și aceia pătimind mii de chinuri și apoi fiind aruncați în închisoare și înfruntând cel mai de pe urmă pericol, aflau scăpare la rugăciune și ziceau: „Caută spre amenințările lor”. Și pe urmă? Nu ziceau oare: ucide-i pe ei, nimicește-i, ceea ce mulți spun, adeseori blestemând? Nicidecum. Dar ce spuneau? „Dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala”. Cum și în ce fel? Ucigând pe uneltitori? Nimicindu-i și predându-i unei distrugeri complete? Nici așa. Dar cum? „Săvârșind semne și minuni prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus”.

Vezi rugăciunea plină de înțelepciune care, după atâtea chinuri, nu cere nici o pedeapsă împotriva dușmanilor? Dar așa erau apostolii, încă vii fiind. Dar Ștefan, care avea să fie smuls din viața aceasta, nu numai că nu a cerut nimic rău pentru ei, ci și pe cei care l-au bătut cu pietre se grăbește, prin rugăciune, să îi smulgă de sub pedeapsa păcatului aceluia și zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Așadar, de ce iertare se vor învrednici, de care scuză cei ce se roagă împotriva vrăjmașilor? Cum să fie ascultată o asemenea rugăciune când este potrivnică legilor și poruncilor lui Dumnezeu? Nici să nu ne gândim la așa ceva.

Căci nu numai că nu trebuie să ne rugăm împotriva vrăjmașilor, ci să îndepărtăm din suflet și orice mânie împotriva lor. De aceea zice: „Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire”. Adică, chiar dacă ai un dușman, stinge mânia și așa apropie-te de Stăpânul, nu numai cu gura să nu spui ceva împotriva lui, ci și sufletul curățește-l de venin. Dacă rugăciunea Ta va fi astfel și de vei chema cu râvnă pe Dumnezeu, chiar mai înainte de a sfârși rugăciunea vei fi auzit. Aceasta cere și psalmistul zicând: Ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine.

Căci a lui Dumnezeu Însuși este făgăduința care spune: „Încă grăind Tu, Eu voi zice: Iată-Mă!”. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. Altă versiune: „Să fie rânduită rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Alta: „Să fie pregătită”. Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. Altă versiune: „darul de seară”. Altă versiune: „punere înainte de seară”. Ce vrea să ne învețe pe noi profetul vorbind despre jertfa de seară? Erau două altare în vechime, unul făcut din bronz, celălalt de aur. Primul era comun întregului popor, stând înaintea preoților a tot poporul, primind mulțimea jertfelor, iar celălalt, așezat în cele de nepătruns, era separat, fiind în spatele catapetesmei.

Dar ca să ne fie și mai clare cele spuse să încercăm să aducem cuvântul nostru la începuturi. La evrei era un templu vechi lung de 40 de coți și lat de 20. Tăind zece coți din lungimea sa, se obținea un spațiu în spatele catapetesmei, care se numea Sfânta Sfintelor, iar în afară se numea simplu Sfânta.  Iar în Sfânta Sfintelor toate străluceau, fiind de aur curat.

3. Unii spuneau că și grinda de sus era placată cu aur. În Sfânta Sfintelor  numai arhiereul intra o dată pe an, acolo era și chivotul și heruvimii, acolo era și altarul de aur unde se ardea tămâie, pentru nimic altceva fiind pregătit decât numai pentru tămâiere. Aceasta nu avea loc decât o dată pe an. În partea exterioară a templului, era un altar de bronz și în fiecare seară se aducea un miel ardere de tot. Aceasta era numită jertfa de seară. Căci era una și dimineața și de două ori pe zi trebuia să se aducă jertfă pe altar, în templu, în afară de celelalte jertfe aduse de popor.

Căci aceasta era rânduiala și legea pentru preoți ca, dimineața și seara, să jertfească și să ardă un miel de la ei înșiși, atunci când nu aducea nimeni. Așa era rânduit de la Dumnezeu, ca să arate prin acest fapt că trebuie fără încetare să-I slujească Lui atât la începutul zilei, cât și la sfârșitul ei. Așadar, această jertfă și mireasmă Îi erau întotdeauna bineplăcute. Dar jertfa pentru păcate uneori era bineprimită, alteori nu, fiind și aceea în funcție de dispoziția spre virtute sau spre răutate a celor ce aduceau jertfa. Dimpotrivă, jertfele care nu se aduceau pentru păcat, ci erau prescrise de legea ierurgiei și erau o formă a cultului, erau întotdeauna bineprimite.

Așadar, David cere ca astfel să îi fie primită rugăciunea ca acea jertfă de seară neîntinată de nici un păcat al celui ce o aduce, ca tămâia curată și sfântă. De aceea cere și ne învață și pe noi să facem rugăciuni curate și binemirositoare. Căci așa este dreptatea, binemirositoare, în vreme ce păcatul este duhoare. De aceea, arătând și duhoarea păcatului, David însuși zicea: „Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele”[1]. Așa cum tămâia este în sine bună și bine mirositoare și mai ales atunci își arată buna mireasmă când este în contact cu focul, la fel și rugăciunea este bună în sine. Dar devine mai bună și mai înmiresmată, când se aduce cu fierbințeala și căldura inimii, când sufletul devine năstrapă (cădelniță) și foc care mistuie.

Căci tămâia nu se punea decât pe jarul aprins mai înainte și pe cărbuni aprinși. Aceasta fă și tu cu sufletul tău. Mai întâi aprinde-l pe el prin râvnă și apoi pune rugăciunea. Așadar psalmistul se roagă ca rugăciunea lui să fie ca tămâia, iar ridicarea mâinilor ca o jertfă de seară. Căci amândouă sunt bineprimite. Cum ar putea fi aceasta? Dacă amândouă vor fi curate, dacă amândouă vor fi fără prihană, și limba și mâinile, curate de orice lăcomie și răpire, iar limba, liberă de orice cuvinte viclene. Așa cum cădelnița nu trebuie să aibă nimic necurat, ci numai foc și tămâie, la fel și limba nu trebuie să rostească nici un cuvânt întinat decât numai sfințenie și binecuvântare.

La fel și mâinile trebuie să devină cădelniță. Să fie așadar gura ta cădelniță și nu o umple pe ea cu gunoi. Căci așa sunt cei ce vorbesc cuvinte rușinoase și necurate. Și pentru care pricină nu a spus jertfă de dimineață, ci jertfă de seară? Mie mi se pare că a spus aceasta fără deosebire. Căci dacă ar fi spus jertfă de dimineață, un curios ar fi întrebat de bună seamă de ce nu a spus jertfă de seară. Dar dacă cineva ar vrea totuși să audă, fără curiozitate inutilă, care este pricina, vom răspunde că jertfa de dimineață o așteaptă pe cea de seară, iar cea de seară este plinirea tuturor jertfelor din cult și nu este nedesăvârșită, precum este slujba din timpul zilei, ci desăvârșită și având sfârșit.

Dar ce vrea să însemne ridicarea mâinilor în rugăciune? Fiindcă mâinile slujesc multor răutăți, precum răniri, ucideri, răpiri, lăcomii și pentru aceea ni se poruncește să le înălțăm pe acestea, astfel încât slujirea rugăciunii să devină legarea răutății lor, pentru ca atunci când vei vrea să răpești bunul altuia sau să te lăcomești, să lovești pe altul, atunci să îți amintești că le vei înălța pe acestea ca pe niște avocați înaintea lui Dumnezeu și că prin ele vei aduce jertfa aceea duhovnicească. Așadar nu le rușina pe acestea și nu le fă fără de îndrăznire, prin slujirea răutății. Ci curățește-le prin milostenie, prin iubire de oameni, prin ajutorarea nevoiașilor și astfel adu-le la rugăciune.

Căci dacă nu îngădui să le ridici pe ele la rugăciune nespălate, cu cât este mai drept să nu le întinezi cu păcate? Dacă te temi de ceva mic, cu cât mai mult înfricoșează-te pentru ceva mai mare. Căci a te ruga cu mâinile nespălate nu este un lucru atât de nefiresc. Dar a aduce rugăciuni după ce ți-ai întinat mâinile cu mii de păcate, aceasta aduce multă mânie asupra ta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, 2011)