Depărtarea de aproapele şi cultura falsei compasiuni

Cine este aproapele meu? Aceasta este întrebarea Evangheliei de astăzi, aceasta este întrebarea tânărului învăţător de lege care voia să se îndreptăţească pe sine, aceasta este din păcate poate de multe ori şi întrebarea cu care ne îndreptăţim fiecare dintre noi.

Astăzi, în jurul nostru este multă suferinţă. Vedem şi luăm contact cu suferinţa în mod real, în viaţa noastră şi a celor dragi nouă, în spitale, pe stradă, oriunde în jurul nostru, dar de multe ori suntem părtaşii într-un fel sau altul multor evenimente triste prin intermediul mass-mediei. Mijloacele de comunicare ne redau diverse situaţii în care oamenii suferă, iar cea mai la îndemână reacţie a noastră este compasiunea. Reacţie care adesea se doreşte amplificată şi ni se cere certificată prin diverse modalităţi directe de a ajuta. Printr-o scurtă radiografie a impulsului şi gestului nostru în astfel de situaţii observăm că rămânem la compasiunea exercitată cu ardoare din canapeaua comodă aşezată în faţa televizorului. Dacă este suficient acest tip de reacţie, nu ştiu. Ce ştiu cu siguranţă este faptul că de cele mai multe ori când privesc din faţa televizorului (uneori cu oarecare emoţie) astfel de situaţii nefericite îmi dau seama că sunt mai puţin vigilent în acele momente la rugăminţile soţiei mele, ale pruncului meu sau ale celor foarte aproape de mine.

Atunci când urmărim în direct un astfel de breaking news, aşezăm în mintea noastră o imagine foarte pozitivă a posibilei noastre reacţii dacă am fi fost chiar la faţa locului. Nu cred că compasiunea noastră pentru personajele acestor evenimente este dăunătoare, dar cred că dacă ne-am face, nu departe de acel moment, o retrospectivă sumară a reacţiilor noastre concrete, am observa foarte uşor cum, în astfel de cazuri, se naşte în noi o falsă compasiune, convingându-ne că suntem miloşi, sensibili, buni la suflet faţă de cei de departe. Ne alinăm conştiinţa cu posibila noastră reacţie şi tragem foarte uşor concluzia că dacă nu ne manifestăm similar cu cei aproape de noi, cu cei din jurul nostru, aceasta se întâmplă din pricina dânşilor sau din cauza altor contexte nefericite, străine de neputinţa noastră.

Într-o amorţeală sufletească hrănită cu entuziasm în faţa ecranului, iubim mai mult pe cei de departe decât pe cei de aproape. Preferăm compasiunea, lamentaţia aparent creştină, în locul jertfirii timpului pentru un ajutor creştinesc concret după modelul samarineanului milostiv care a cheltuit timp, sudoare şi bani. Preferăm o dragoste de cei mulţi de departe şi de pretutindeni, o dragoste mai mult teoretică (dacă nu cumva ipocrită) decât una adevărată, practică.

Falsa orientare vine de fapt din neputinţa şi din lipsa de efort de a-l purta pe cel de lângă noi cu nevoile şi necazurile lui, mai mici poate chiar decât ale acelora pe care îi compătimim la televizor. Nu ne este la îndemână să-l ajutăm pe cel de lângă noi care reprezintă provocarea imediată a relaţiei interumane, a contextului în care suntem aşezaţi să lucrăm mântuirea noastră, pentru că de fiecare dată găsim la cel mai aproape de noi prea multe neputinţe, prea multe păcate, prea multe lucruri care într-o falsă matematică omenească nu ne fac să credem că merită cu adevărat ajutorul. Într-o concluzie tristă, de multe ori omul, când este foarte aproape de noi, ne deranjează, ne sufocă. Ne este foarte drag când este departe, pentru că nu ne cere mare lucru.

Acum, când aceste rânduri au trecut pe sub teascul tiparului şi când poate mulţi primesc iarăşi prin intermediul ecranului invitaţia de a fi părtaşi de la distanţă ai unor contexte şi evenimente nefericite, campania de donare de sânge „O picătură de sânge pentru viaţa aproapelui“, iniţiată de Patriarhia Română cu sprijinul voluntarilor de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, sub oblăduirea părintelui arhimandrit Ciprian Grădinaru, continuă şi ne aşteaptă pe toţi să-i ajutăm pe cei pe care poate i-am văzut cândva la televizor. Ne aşteaptă să fim creştini milostivi.

Diac. Ciprian Bâra

Sursa: ziarullumina.ro