Cum se jucau vechii greci?

Pe fundalul greco-roman putem analiza aproape orice aspect al vieții cotidiene. Să ne îndreptăm puțin atenția asupra jocului şi însemnătății sale, să vedem cum îl percepeau anticii şi dacă viziunea s-a păstrat şi la noi. Ce se întâmpla la Sparta de pildă? Sparta nu era un oraş-stat cu o armată, Sparta era chiar o armată. Mica populație lacedemoniană a fost probabil primul stat militarist din istorie, singurul scop al cetățenilor fiind acela de a apăra interesele statului. Regulile stricte şi disciplina descriu cel mai bine atmosfera de acolo. Dar modelul de societate spartan avea o perspectivă asupra educației rar întâlnită la alte cetăți greceşti. Sistemul dezvoltat în secolele VI-V a.Hr. este cel mai vechi model educațional remarcabil prin rigiditatea şi asprimea excesivă.

În vreme ce la Athena tinerele fete obişnuiau să se ocupe de treburile domestice, la Sparta atât băieții cât şi fetele practicau multe sporturi în public, inclusiv luptele corp la corp, aruncarea discului sau a suliței. Caracterul feroce al viitoarelor femei era făurit în conformitate cu crezul că etnia trebuie îmbunătățită prin ereditate. Erau antrenate pentru a naşte băieți sănătoşi care să devină soldați de nădejde.

Copiii spartani rămâneau cu familiile lor până la vârsta de şapte ani. Erau crescuți şi antrenați într-un fel unic în primii ani ai vieții lor. Bunăoară, mamele îi lăsau pe copii să alerge dezbrăcați pe afară în orice anotimp, pentru a se căli şi a invăța să-şi controleze temerile. La şapte ani intrau în grija statului, care se ocupa de ei până la finele vieții. Într-o primă fază erau înscrişi într-un program de antrenament premilitar, conform vârstei: de la 8 la 11 ani – “robidas”, “promikizomenos” (prichindei); de la 12 la 15 – “pratopampais”, “meilleiren” (copilandri); de la 16 la 20 – “irene” (tineri, efebi). Plutarh ne spune că studiile spartanilor se limitau doar la strictul necesar, restul fiind consacrat educației militare. Cruzimea tratamentului este reflectată şi de obiceiuri precum raderea capului sau privarea de îmbrăcăminte. Copiii erau de multe ori biciuiți fără motiv şi hrăniți foarte prost, pentru ca ei să învețe să supraviețuiască de unii singuri.

În cetatea atheniană copiii duceau o viață complet diferită. Platon sfătuieşte ca toți copiii să fie lăsați să se joace în voie până la şapte ani, dar jocurile să fie îndreptate şi către învățarea unor meserii. În Athena nu exista un “paedonome”, un supraveghetor ca la Sparta. Legile lui Solon nu impuneau învățarea muzicii, gramaticii, gimnasticii, nici chiar prezența la ore. În privinta sportului, majoritatea autorilor greci respingeau specializarea într-o singură activitate. Aristotel de exemplu spunea că este mai important ca athenienii să încerce fel de fel de sporturi, fără a se ambiționa să dobândească glorie intr-unul singur, deoarece o dezvoltare armonioasă este mai importantă decât un triumf.

Numărul ridicat de jucării şi jocuri descoperite ne indică faptul că în Grecia copiii aveau în program şi activități de recreere. Din repertoriul arheologic fac parte figurine diverse, clopoței, căluți, păpuşi (unele chiar cu încheieturi mobile). Obiectele erau confecționate pentru amuzament şi la autorii antici găsim menționați titirezii, zarurile saui obiectele miniaturale în formă de animale şi care, în general făcute din argilă arsă. Jucăriile se ofereau în zile de sărbătoare precum Dionysia sau Anthesteria, dar cei mai ingenioşi meşteşugeau propriile figurine. Cercetători preum Lopez Eire ne semnalează că s-au relevat adevărate arsenale de jucării de toate soiurile în mormintele copiilor.

Dintre jocurile athenienilor care prezintă similitudini mari cu jocurile contemporane enumerăm un joc cu mingea (“sphaira”), titirezul (“strombos”), de-a v-ați ascunselea (“kryptinda”), jocul cu odgonul (“helkystinda”) sau jocul de-a soldățeii (“basilinda”). Un joc extrem de popular în multe culturi îl reprezintă zarurile (“astragaloi”), confecționate din oase de animale sau argilă şi folosite inițial ca mijloc de profeție. Potrivit lui Homer, atât oamenii cât şi zeii se jucau cu zarurile, iar jocul a fost inventat de către Palamedes în timpul războiului troian. Plutarh şi Platon pomenesc despre pasiunea imensă pe care o aveau copiii pentru acest joc până la o vârstă înaintată. Avem de altfel unele compilații de jocuri care probează bogăția acestora: opera lui Suetonius pe această temă (din păcate pierdută) sau “Onomasticon”-ul lui Pollux. De asemenea, reprezentările de pe ceramică portretizează adesea copii jucându-se.

Cercetătorul Salazar ne atenționează că exista chiar un joc de baba-oarba (“miada”), în care, ca şi acum, cel legat la ochi trebuia să-i găsească pe cei din jur orientându-se după zgomotele lor. Acelaşi autor pomeneşte şi un joc derivat din acesta, numit “musca de metal”, preluat de romanii care l-au numit “collabizare”. Se pare că şi egiptenii l-au jucat, în cadrul ceremoniilor organizate în cinstea lui Apis, când marele preot era legat la ochi şi trebuia să ghicească identitatea celorlalți preoți. Primul ghicit devenea la rândul său mare preot.

Flaceliere este de părere că majoritatea jocurilor din Grecia antică se foloseau de mingi, titirezi, zaruri, cercuri, şotron, leagăne şi “ephedrismos”, un joc de-a transportul. Se mai jucau şi cu bile sau nuci, având diverse reguli. De exemplu, se putea cere să arunci o nucă peste alte trei pentru a forma o piramidă. Sau, în jocul numit “homilla” sau “delta” era desenat un cerc pe pământ în care trebuia să cadă nuca, iar cine câştiga păstra nucile căzute în afară. Alteori copii desenau o linie şi încercau sa arunce cât mai aproape de ea cu bucăți de ceramică. Tinerii se mai ocupau şi cu jocuri de echilibristică, potrivit de exemplu unui vas de la muzeul Luvru care înfățişează un tânăr care stă doar pe piciorul stâng ținând un pocal. Alt joc mai era “ascoliasmos”, în care copiii încercau să reziste cât mai mult pe o piele unsă cu ulei şi vin. Picioroangele erau şi ele populare.

Mingiile erau folosite în fel şi chip, ba choar avem şi un joc cu bețe îndoite care ne aduce aminte de hockey. Flaceliere subliniază că este greu de făcut o distincție între jocurile de amuzament şi cele impuse în gymnasium, pentru că până la urmă toate aveau rolul de a asigura dezvoltarea corporală şi psihologică. Orice obiect putea fi întrebuințat ca jucărie. Penele, fibrele şi părul erau material de umplut mingiile; iar majoritatea zarurilor se confecționau din os.

Multe jocuri erau menite să accntueze spiritul competitiv. Unul dintre ele, denumit “ostrakinda” (bucata) presupunea împărțirea în două grupuri, fiecare stand unul în fata celuilalt. Se aruncau bucăți de ceva în aer, vopsite pe o parte cu negru. Cei care prindeau partea nevopsită trebuiau să-I prindă pe cei cu bucata neagră şi cei prinşi trebuiau să-I poarte pe umeri pe învingători. Jocuri încă practicate şi azi sunt baba-oarba (“mykinda”) sau de-a v-ați ascunselea (kryptinda”), dar este greu să ştim cu exactitate regulile inițiale. Autorii antici mai menționează cățăratul (“dendrobatein”), atârnarea de frânghii (“elkustinda’), aruncatul pietrelor pe apă (“epostrakismos”) şi săriturile (“almata”). Din greacă ne-a parvenit şi termenul de “sferă”, “sfaira” însemnând minge. Obiectul era destul de dificil de mânuit, pentru că umplutura nu prea permitea obiectului să sară când era lovit de podea sau zid.

 La modă mai erau şi jocurile acrobatice precum roata, care a supraviețuit şi era cunoscută sub denumirea de “trokhon”, “mimeisthai” sau “kybisteter”. Jocurile care presupuneau deprinderi sportive aparte erau adesea incluse în festivaluri sau banchete. Tot la banchete popular era şi “kotabos”, care presupunea consumul unei mari cantități de vin în cinstea lui Dionysos. La sfârşit, ultimele picături e vărsau pe o tavă, monetn în care participanții strigau numele iubitei, pentru noroc. Luptele de cocoşi sau pariurile erau şi ele nelipsite.

În concluzie, avem de-a face cu o mare diversitatea de jocuri în Grecia, jocuri pe care la întâlnim şi la culturile adiacente dat fiind spațiul mediteraneean extrem de abundent în ceea ce priveşte schimburile culturale. Similitudinile sunt atât sincronice, mai multe popoare împărtăşind o bună parte din jocuri, cât şi diacronice, întrucât versiunile modern nu diferă în mod esențial de ceea ce anticii deja dezvoltaseră. În ceea ce priveşte simbolica jocului, ar fi interesant să medităm asupra unor aspecte cum ar fi rolul său în asigurarea integrării sociale sau funcția sa oarecum ritualică de a permite dechiderea hotarelor de întelegere şi descoperire a lumii pentru copii.

Referințe:

H. Bett, “The Games of Children. Their origin and History”, Methuen&Co., Londra, 1929;

R. Flaceliere, “Daily Life in Greece in the Age of Pericles”, Madrid, 1993;

Pollux, “Onomasticon”, ed. Dindorf Wilhelm, Leipzig, 1883;

Esp. Ricotti, “Playing in the Ancient World”, Archeo, 1994;

R. Lopez, “Sports History”, Barcelona, 2000.

Irina-Maria Manea

Sursa: historia.ro