Clipa astrală a românilor

Ziua Naţională a României este, trebuie să fie, un prilej de marcare a demnităţii noastre comune, în context european şi mondial. Unitatea politică românească, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, vine din trecut, dar ne trimite, cu multă generozitate, spre viitor. Atunci, adică acum aproape un secol, în anul de graţie 1918, s-au reunit toate energiile vitale ale poporului român spre a forma Regatul României întregite. Deciziile luate de naţiunea română, prin reprezentanţii săi cei mai autorizaţi, aleşi în chip democratic şi reuniţi la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au marcat pentru vecie destinul poporului nostru. România nu s-a întregit atunci, ci, de fapt, s-a regăsit între frontierele sale fireşti, reunindu-i sub ocrotirea aceluiaşi stat, pentru prima oară în istorie, pe majoritatea românilor. Cel mai mare entuziasm naţional s-a manifestat în Transilvania, unde 1.228 de delegaţi cu drept oficial de reprezentare şi de vot, în numele a mii de localităţi, al Bisericii, al partidelor, organizaţiilor profesionale, al asociaţiilor, al şcolilor etc., în mijlocul a peste 100.000 de oameni strânşi în ordine desăvârşită pe locurile unde Mihai Viteazul reunea pentru prima oară cele trei Ţări Române, îşi exprimau decizia nestrămutată de unire a Transilvaniei şi a celorlalte regiuni istorice româneşti cu România.

O mărturie clară că acele hotărâri au fost juste a venit după scurt timp, în 1919-1920, atunci când comunitatea internaţională a confirmat deciziile poporului român, recunoscând pe plan juridic ceea ce se decisese în 1918. Astăzi, după aproape un secol, situaţia internaţională s-a modificat radical. Prăbuşirea regimurilor comuniste a condus la căderea „Cortinei de Fier“, la o redimensionare a Europei, la lărgirea Uniunii Europene, cu premise serioase pentru construirea unei unităţi de tip nou a continentului nostru. România, după o experienţă istorică de includere forţată a sa în sfera comunistă, a făcut eforturi deosebite de integrare euro-atlantică, de revenire la valorile consacrate ale democraţiei, ale raporturilor internaţionale echitabile, la respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, la demnitate şi onestitate. În acelaşi timp, tranziţia prelungită a dezvăluit grave carenţe şi tare, de la corupţie până la sărăcie, care grevează asupra situaţiei României, producând neîncredere, dezamăgire, suferinţe. În plus, criza economică din ultimii ani a adâncit dificultăţile pe întreg continentul european, inclusiv în zona euro, mărind euroscepticismul, sporind unele tendinţe de apărare a suveranităţii statelor, încetinind integrarea europeană şi accentuând criticile la adresa clasei politice, a partidelor politice, a guvernanţilor.

România este statul care adăposteşte majoritatea poporului român, moştenitor al romanităţii orientale, format după tipicul tuturor popoarelor romanice, dar izolat sub aspect geografic de masa acestora şi afirmat în cadrul spiritualităţii bizantine. Vicisitudinile istoriei au făcut ca românii să trăiască timp de circa un mileniu fărâmiţaţi, divizaţi în mai multe state, două dintre ele cu putere politică românească. Cele mai multe ţinuturi ale noastre erau însă conduse de forţe de alt tip, în cadrul cărora românii erau marginalizaţi, discriminaţi, asupriţi. În urma a zece secole de asemenea experienţă tristă, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, după un efort fără precedent, s-au reunit energiile naţionale şi s-a format România unitară. Înaintaşii noştri de la 1848 şi de la 1859, de la 1877 şi de la 1918 au pornit cu marea convingere că ne făuresc un viitor stabil, onest şi demn, după toate umilinţele trecutului de dezbinare. Cei mai de seamă politicieni, dar mai ales cei mai importanţi intelectuali ai neamului nostru – laici şi clerici – s-au sacrificat pentru a făuri România – adăpostul, mângâierea şi alinarea tuturor românilor. Nu a trecut de-atunci nici măcar un secol! Să nu le criticăm opera înainte de vreme! România nu are nevoie de noi dezbinări, ci de un spor de democraţie, de civilizaţie, de credinţă, de dragoste şi, poate, chiar de descentralizare. Unitatea ţării – realizată cu atâtea sacrificii şi după o îndelungată şi dreaptă chibzuinţă – trebuie să rămână neatinsă, ca tezaurul cel mai de preţ lăsat de înaintaşi. Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cuza şi Carol I, Eminescu şi Blaga, Avram Iancu şi Gheorghe Pop de Băseşti, Brătianu şi Maniu, Ferdinand I şi atâţia alţii ne privesc din înalturi şi ne cer să le continuăm, nu să le periclităm opera. Iar opera lor este această ţară, cu bune şi cu rele, precum este şi viaţa. Ţara noastră este viaţa noastră şi noi nu iubim ţara aceasta nici pentru că este bogată sau sau săracă şi nici pentru că este mare ori mică, ci pur şi simplu pentru că este a noastră. Ziua de 1 Decembrie nu înseamnă numai unirea Transilvaniei cu România, ci mult mai mult: este momentul de glorie al acestui popor, care a fost capabil să se ridice de la supunere şi umilinţă la mândrie, încredere, unitate şi demnitate. De aceea, suntem datori să preţuim, să ocrotim şi să întărim această moştenire, pe care uităm uneori s-o mai numim patrie! În ea ne sunt strămoşii şi amintirile colective, din ea ne vine seva acestor părinţi de demult, în ea trăim acum şi de ea depinde viitorul copiilor şi nepoţilor noştri.

Iar în această ţară ne-am născut, în ea ne-am pus toate speranţele şi ea este alinarea. Temeliile sale s-au pus cu un mileniu în urmă, dar rotunjimea ei sublimă s-a împlinit la 1 Decembrie 1918. Atunci a fost o clipă astrală a naţiunii noastre, atunci s-au scris adevăratele „poeme ale luminii“, cum a spus profetic Lucian Blaga. „Datoria vieţii noastre“ (Vasile Pârvan) este să ocrotim România, s-o întărim mereu şi s-o pregătim pentru un viitor demn, spre a putea fi „mănoasă şi în fericire“ cel puţin încă o mie de ani! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Acad. Ioan-Aurel Pop

Sursa: ziarullumina.ro