1 Decembrie 2013, la Sf. Liturghie. Slujba de pomenire şi omagiul de recunoştinţă adus memoriei tuturor făuritorilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum şi tuturor celor care au luptat pentru libertate, unitate şi demnitate naţională
Duminică, 1 decembrie 2013, a XV-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie, am săvârşit slujba de pomenire şi am adus omagiul de recunoştinţă memoriei tuturor făuritorilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum şi tuturor celor care au luptat pentru libertate, unitate şi demnitate naţională.
În cuvântul de învăţătură consacrat duminicii, părintele paroh a spus: “A-l iubi pe Dumnezeu”: ce înseamnă? şi cum se face? Ajunge oare să spui “Te iubesc Doamne, te iubesc din toată inima…?”. “Să-l iubeşti pe aproapele”: frumos cuvânt! Ni se poate cere să iubim soţia, copiii, prietenii… Dar dacă “aproapele” înseamnă toţi cei pe care-i întâlneşti, nu se poate! În ceea ce priveşte aproapele trebuie să fim atenţi să nu fim traşi pe sfoară, sau alte istorii, minunăţii! Sau cel mult, putem încerca să nu facem intenţionat rău nimănui… şi aceasta ar fi deja mult de tot!
Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte. Dumnezeu “este iubit” cu adevărat atunci când “este căutat” cu o inimă umilă şi sinceră, fără a avansa pretenţii în faţa lui. Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu atunci când redescoperim uimirea că existăm şi minunăţia universului.
“Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima”: nu este o frază formată dintr-un anumit limbaj “pios” din alte timpuri; în realitate este lucrul cel mai mare pe care omul poate să-l facă pe pământ. Dar Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele: adică fără respect, atenţie, solidaritate, simţ de dreptate, simpatie faţă de ceilalţi. “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (1 In 4, 20-21). “A doua poruncă” – pe care Iisus o adaugă din proprie iniţiativă la prima – îi reprezintă “sigiliul de garanţie”, dovada indispensabilă a autenticităţii.
Ce înseamnă a iubi? A iubi înseamnă a ieşi din noi înşine, a ne depăşi propriul egoism, a merge către celălalt, învingând indiferenţa şi capriciile proprii. Sfântul Macarie ne aduce aminte că soarele nu se schimbă după obiectele pe care le luminează, nici nu se murdăreşte când străluceşte deasupra mlaştinilor. Aproapele nostru, fără a-l căuta prea departe, este cel de lângă noi, persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi; sunt părinţii noştri, sunt fraţii noştri, sunt educatorii noştri, prietenii pe care Domnul ni i-a pus alături, buni sau mai puţini buni, simpatici sau antipatici. A-l iubi pe aproapele nostru înseamnă a ne depăşi pe noi înşine pentru a trăi altfel raporturile obişnuite cu semenii. Altfel riscăm să fim falşi şi mincinoşi şi ne facem vinovaţi că nu am contribuit la realizarea planului de iubire pe care Dumnezeu îl are cu aceştia.”
„Tu, române, nu ai de ce să ţii capul plecat în faţa nimănui, niciodată, pentru că tu pe pământul tău ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit şi făcut să rodească, tu ai stat cu o mână pe plug şi alta pe sabie şi nu ai râvnit niciodată la bunul altuia. Ridică-ţi ochii şi priveşte-l pe străin în ochi, căci eşti din neam vechi, eşti copil de oameni buni, frumoşi, harnici, credincioşi, curaţi, ospitalieri, cinstiţi, răbdători, dar şi viteji, aprigi şi neînfricaţi atunci când Ţara o cere.”
Ziua s-a încheiat cu o agapă şi vizionarea conferinţei „Despre umor” a regizorului Dan Puric.
