Cum câştigă diavolii sufletele
Eu sunt diavolul desfrâului şi al luxului. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate. Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică. Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă. Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.
Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării. Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească. Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad. Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece. Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile. Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați. Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora. Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu. Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere. Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu. O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta. De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor. Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.
Eu sunt duhul necurat al vrăjilor, al farmecelor și al descântecelor. Am trimisele mele pe pământ, căci vrăjitoarele sunt uneltele mele cele mai bune, prin ele lucrez, prin ele spurc omenirea. Ele îmi sunt foarte credincioase și tocmai de aceea le ajut la lucrul lor, le îndeplinesc orice cerere. Și-au dat sufletul lor, mie, îmi slijesc și mi se închină, iar eu fac cele mai grozave minuni prin ele. Eu le învăț să practice spiritism, să cheme spiritele morților. Eu îi învăț pe oameni să meargă la vrăjitoarele mele, și după ce îi spurc cu tot felul de necurății, îmi fac lăcaș în sufletul și în trupul lor, și eu le voi stăpâni mintea și voința lor pe mai departe. Duhul Sfânt ce îi păzea până atunci l-am alungat și am pus eu stăpânire pe sufletul lor. Ori eu, ori Dumnezeu. Iar când văd că s-au înșelat, se duc și pe la biserică, pe la popii lor, să mă alunge ei din oameni. Dar dacă ei înșiși și-au dedat sufletul și trupul lor, mie, eu nu mă depărtez așa ușor de la ei. Mă tem de preoții lor care numai ei au puterea să ne alunge din oameni, prin posturi, ajunări, masluri, rugăciunile Sf. Vasile cel Mare – acestea mă ard.
Eu sunt demonul mândriei. Eu îi învăț pe oameni să se încreadă în puterile lor proprii, că nu au nevoie de Dumnezeu, și că fiecare dintre ei poate fi un dumnezeu. Am, desigur, slujitorii mei: maeștrii, yoghinii, fachirii, guru… I-am învățat să practice ședințe de meditații transcedentale, să creadă că sunt una cu universul, că au puteri spirituale neobișnuite… iar acum sunt învățători ai lumii, căci au ajuns să înșele lumea întocmai cum i-am învățat eu. Unii sunt atât de iscusiți, încât m-au întrecut și pe mine în viclenii. Eu îi învăț pe oameni să se mândrească cu talentele lor, cu frumusețea și cu hainele lor. Eu îi învăț să se trufească după ce fac fapte bune, pentru ca să nu le mai fie primite și să beneficiez tot eu de pe urma lor.
Eu sunt demonul amânării. Eu îi învăț pe oameni să păcătuiască, apoi le amân de la o zi la alta vremea pocăinței lor. Le trimit rușine pentru ca să n-ajungă să se spovedească. Celor tineri le spun că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserică?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii. Celor bătrâni le spun că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi. Îi dau înapoi şi pe unii şi pe alţii, îi amân pe toţi din zi în zi, până când îi va apuca moartea aşa, nepregătiţi.
