Viaţa Sfântului Mucenic Bonifatie, izbăvitor de patima beţiei

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tânăra şi frumoasă la faţă, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducând o viaţă liberă, fără bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrâu şi în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dânsa un om, caslugă credincioasă a casei şi a toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tânăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericită şi minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost buni şi drepţi, ci avându-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvârşit cu pocăinţa cea adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem a fi sfinţi, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutându-le; totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cândva viaţa sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în poftă cea rea. N-a lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit şi i-a rânduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adâncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încât mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucât socotea că din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sârguinţă spre a împlini acea slujbă decât Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: „Ştii, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci, de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoinţele cele frumoase, dându-şi trupurile spre răni şi primesc cunună mucenicească.

Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi câtă dragoste ai către mine. Mergi cu sârguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea creştinilor şi te sârguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi cu cinste şi să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.

Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârşească lucrul ce i se poruncea şi s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpâna sa mulţime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea şi osârdia cea mare a credincioşilor către moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere câştigau ei cu acestea.

Luând Bonifatie de la stăpâna sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite feluri de aromate, pânzăcurată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpânei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

Ieşind din casă, a zis către stăpâna sa, râzând: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la ţine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?” Iar ea, râzând şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l dojeni zicând: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună credinţă să săvârşeşti toate, apoi cu blândeţe şi cu înfrânare să călătoreşti, că vezi că slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună”.

Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum şi cugetă în mintea să cum se va atinge de sfintele moaşte, având mâini necurate. Deci se căia de necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mânca deloc carne şi a nu bea vin, a se ruga cu sârguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începând de la frică lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.

Apoi s-a arătat întru dânsul dorinţa vieţii celei desăvârşite, din post, din înfrânare şi din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pământ şi intra ţeapa până la grumazi, altuia i se frângeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Şi toţi aveau atâta răbdare şi atâta bărbăţie, încât pe feţele lor se arăta o veselie creştinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omeneşti.

Văzând acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sârguinţă, pe de o parte minunându-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu totul de râvna dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliştii şi făcându-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe câte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi şi îi întăreşte întru atâtea munci”. Zicând acestea, se apropia de mucenici şi le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme, răbdând acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobândi veşnica uşurare, odihna şi bucuria cea fără de sfârşit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzând un om străin şi necunoscut, întrebă: „Cine şi de unde este acesta?” Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el, întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: „Sunt creştin”. Judecătorul a vrut să ştie numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte până nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sunt creştin şi numai această vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ţi place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii către sfinţii mucenici şi, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărăşia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai cumplite munci”. Iar sfântul a răspuns: „Pentru ce îmi porunceşti a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu îmi porunceşti să le jertfesc lor?” Mâniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuţite pe sub unghiile mâinilor şi picioarelor; iar sfântul, ridicându-şi ochii şi mintea către cer, tăcea răbdând.

Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul, sfântul, ridicându-şi mâinile în sus, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decât muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela ce Însuţi eşti mângâierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii”. Zicând acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.

Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat şi, făcând zgomot, striga: „Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine, Doamne!” Strigând toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrând s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi, aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătându-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărind orbirea lor şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, miniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală şi a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsându-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din paginii care stăteau împrejur. Sfântul a ieşit sănătos, neavând nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos şi temându-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostaşii, l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie ajutor că vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rânduieşte împreună cu cei ce şi-au vărsat sângele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa până la sfârşit. Iar pe turma cea câştigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgâneasca, căci bine eşti cuvântat în veci, Amin”.

Astfel rugându-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sânge şi lapte. Văzând acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci şi scuipând pe idolii cei urâcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfârşitul Sfântului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaşte, şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzând că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzându-l, au început a cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte”. Dar văzând că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l căuta, umblând prin toată cetatea şi întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au întrebat pe acela: „N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?” Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i şi asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi”. Dar ei nu credeau, zicând: „Nu ştii, omule, pe care căutăm noi”. Şi vorbind între dânşii, pomeneau năravurile lui Bonifatie şi râzând ziceau: „Au doară beţivul şi desfrânatul va pătimi pentru Hristos?” Iar fratele logofătului întărea zicând: „Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi că să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcând la locul unde este tăiat?”.

Deci au mers după acel om şi ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: „Au nu este acesta pe care îl căutaţi?” Ei, văzând trupul, l-au cunoscut şi luând capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-au ruşinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul şi se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte şi pentru că au râs de viaţa lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

Apoi, căutând ei la faţa sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puţin şi-a deschis ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit şi, cu faţa luminându-se, le-a arătat că le iartă lor greşelile. Iar ei, spăimântându-se şi mai mult, lăcrimau zicând: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viaţa ta şi nebuneşte râdeam de tine”. Apoi, dând paginilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi capul Sfântului Bonifatie şi, ungându-l cu aromate, l-au înfăşurat în pânza curată care era pregătită pentru aceea şi, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei sale.

Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând: „Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpân al tău şi de acum cu bună cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale”. Iar ea, deşteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Şi mulţumea lui Dumnezeu care a rânduit aşa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvârşeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni şi îşi câştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.

După aceasta, fericită Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel, această doime, schimbându-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a dobândit sfârşit bun; unul, spălându-şi păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.