Omilie la Întruparea Domnului

Omilia 1 a fost rostită cu ocazia sărbătorii mariale în Constantinopol în timpul celei de-a doua decade a secolului al V-lea, fiind una din puţinele lucrări ale Sfântului Proclu care pot fi datate cu acurateţe, se pare în timpul sărbătorilor dedicate Crăciunului din anul 430, în mod sigur în ziua de 26 Decembrie. După mărturia manuscriselor, a fost predicată în Marea Catedrală constantinopolitană, într-o ceremonie prezidată de Nestorie, pe atunci Patriarh al Constantinopolului, care l-a îndemnat pe Sfântul Proclu să predice.

Laudele pe care Sfântul Proclu le aduce Fecioarei au fost pronunţate chiar în cea mai aprinsă perioadă a controversei nestoriene cu privire la locul Fecioarei Maria în istoria mântuirii şi în cultul consacrat al Bisericii. Controversa a fost deschisă de Nestorie care era indignat de veneraţia excesivă acordată în Constantinopol Fecioarei. Omilia 1 a fost un adevărat triumf pentru Sfântul Proclu, pe atunci încă Episcop de Cyzic. În aceste omilii a stabilit venerarea Născătoarei de Dumnezeu pe principii teologice şi exegetice. Omilia I a fost păstrată într-un mare număr de manuscrise în aproape toate limbile bisericii primare, ceea ce arată larga lui circulaţie şi mai ales influenţă. La mai puţin de un an după predicarea ei, a fost inclusă în lucrările Sinodului de la Efes, unde a primit un statut canonic. A fost un text intens citat şi antologat. În secolul al VI-lea a fost citată în lucrările dogmatice ale lui Iustinian. În secolul VII-VIII a fost încorporată în florilegiul anonim Doctrina Patrum de Incarnatione Verbi şi Hodegos al lui Anastasie al Sinaiului.  Începând cu secolul al 11-lea lecţionarele purtau indicaţia expresă că această omilie trebuie să fie citită la toate sărbătorile Născătoarei de Dumnezeu. Prologul omiliei a fost pus pe muzică fără greutate, şi curând a intrat în paginile Octoihului. Începând cu secolul al 14-lea, imnul a devenit atât de cunoscut, încât istoricul Xanthopoulos când a descris evenimentele tumultuoase petrecute în jurul Omiliei în secolul al V-lea, în loc să citeze omilia, citează imnul. Ediţia critică după care am efectuat traducerea este după E. Schwartz, ACO I, 1, 1 (Berlin şi Leipzig, 1927).

Feciorelnic praznic astăzi, fraţilor, cheamă limba spre laudă şi sărbătoarea de faţă se face dătătoare de mult folos pentru cei adunaţi împreună. Şi aceasta în chip foarte potrivit. Căci are drept subiect curăţia şi lauda cea desăvârşită a întregului neam femeiesc şi slava unei femei, în acelaşi timp fecioară şi maică. Frumoasă împreunare! Căci iată, pământul şi marea slujesc de străji pentru Fecioara : marea desfăşoară drum lin corăbiilor, iar pământul îndreaptă paşii celor ce umblă pe uscat fără de împiedicare. Să sălteze întreaga fire, fecioarele să fie slăvite! Fecioarele să fie slăvite şi să dănţuiască oamenii toţi. Căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul covârşeşte[2]. Ne-a chemat pe toţi Maria, vasul cel de mult preţ şi fără de întinăciune al fecioriei, Raiul cel cuvântător al celui de-al doilea Adam[3], Cel ce a lucrat unirea celor două firi, lauda legământului celui mântuitor, patul de nuntă unde Cuvântul s-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins[4] al firii omeneşti pe care focul cel arzător al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevărat norul cel uşor[5], care a purtat cu trupul pe cel purtat de heruvimi, lâna cea preacurată[6], udată de roua cea din cer căzută cu care Păstorul a îmbrăcat mieluşeaua[7], roabă şi maică, fecioară şi cer, singur pod al lui Dumnezeu către oameni, urzeală înfricoşătoare a iconomiei, întru care s-a ţesut tunica unirii[8], al cărei urzitor este Duhul Sfânt, a cărei ţesătoare a fost Puterea celui Preaînalt care a umbrit-o[9], iar lâna – vechea tunică a lui Adam. Firul împletitor era trupul fără de prihană din Fecioara, acul- harul nemăsurat al celui purtat, iar ţesător este Însuşi Cuvântul cel intrat prin auz.

Cine a cunoscut, cine a auzit că Dumnezeu s-a sălăşluit necircumscris în pântece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pântecele nu l-a îngrădit, ci din Fecioară S-a născut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astăzi S-a născut poarta care odinioară era a păcatului a arătat-o uşă a mântuirii. Căci acolo unde şarpele a vărsat veninul prin neascultare, acolo Cuvântul, prin ascultare, intrând în altar, S-a întrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintâi ucenic al păcatului, Cain, acolo izbăvitorul neamului omenesc, Hristos, fără de sămânţă a odrăslit, fără a Se ruşina Iubitorul de oameni de durerile naşterii din femeie. Căci Viaţă era lucrul ce se săvârşea. Nu S-a întinat sălăşluindu-Se, însuşindu-şi mădulare pe care Însuşi fără de prihană le-a creat. Dacă Maica Domnului nu rămânea Fecioară cel născut ar fi rămas un simplu om, iar naşterea nu ar mai fi fost străină şi mai presus de fire. Dar dacă şi după naştere a rămas fecioară, atunci în chip de negrăit S-a născut Cel care şi prin uşile încuiate[10] fără împiedicare a intrat. Şi oare nu însoţirea celor două firi Toma o vesteşte când zice: “Domnul meu şi Dumnezeul meu…”[11]

Nu te ruşina de durerile naşterii, omule, căci acestea s-au făcut pentru noi temei de mântuire. Căci dacă nu s-ar fi născut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a înstăpânit asupra morţii, adică diavolul[12]. Căci nu este nici o întinăciune pentru un arhitect să intre în casa pe care însuşi a zidit-o, nici nu întinează vasul pe olarul care înnoieşte pe cele ce a plăsmuit. La fel, nu îl întinează pe cel fără de prihană faptul că a ieşit din pântece fecioresc, pe care tot el făcându-l, nu s-a întinat şi pentru aceasta, ieşind din el nu se spurcă. O, pântece întru care s-a dat înscrisul eliberării noastre a tuturor. O pântece întru care s-a făurit arma împotriva morţii, o, ţarină întru care Semănătorul întregii făpturi, Hristos, ca pe un rod fără de sămânţă l-a odrăslit. O, templu întru care Dumnezeu s-a făcut preot nu preschimbând firea, ci îmbrăcând din milă pe cel după rânduiala lui Melchisedec[13]. Cuvântul trup S-a făcut[14], deşi Iudeii nu cred celor spuse de Domnul că Dumnezeu chipul omului a purtat[15] şi cu toate că Elinii iau în râs minunea. Căci pentru aceasta “Pentru iudei [taina] s-a făcut sminteală, pentru neamuri, nebunie[16]. Fiindcă minunea este mai presus de Cuvânt, Iar dacă Cuvântul nu S-a sălăşluit în pântece, nu ar fi stat trupul pe tron; dacă hulă împotriva lui Dumnezeu a ieşit din mitră, atunci este hulă şi pentru îngeri să slujească unui om.[17]

Aşadar, cel ce prin fire este nepătimitor şi pentru milă multpătimitor, nu prin progres este Hristos Dumnezeu, să nu fie, ci din milă S-a făcut om, precum credem, nu îl propovăduim un om făcut dumnezeu, ci mărturisim pe Dumnezeu întrupat. Pe propria roabă a făcut-o maică Cel ce după fire este fără maică, iar după iconomie fără de tată. Atunci cum este El, potrivit Sfântului Pavel, “fără de maică” şi “fără de tată”?[18] Dacă e doar om, nu e fără de mamă, căci are mamă, iar dacă este doar Dumnezeu, atunci nu este fără tată, căci are tată. Dar acum, Însuşi este fără de mamă ca Ziditor a toate, iar fără de tată, ca om.

Luaţi aminte şi la numele arhanghelului care a binevestit Mariei, el se numea Gavriil.[19] Dar cum se tâlcuieşte Gavriil ? Dumnezeu şi om, fiindcă Dumnezeu care a binevestit prin el este Dumnezeu şi om, numele[20] a anticipat minunea, ca să fie crezută iconomia. Află, aşadar, pricina venirii şi slăveşte puterea Celui întrupat, căci multe datora neamul oamenilor şi din pricina datoriei era pierdut. Căci prin Adam toţi am iscălit zapisul păcatului. Diavolul ne ţinea pe noi robi, aducând înainte preţul nostru, folosindu-se de zapisul trupului nostru celui cu multe patimi, a stătut izvoditorul cel rău, înfricoşându-ne cu datoria noastră şi cerând satisfacerea dreptăţii înfruntate. Trebuia aşadar una din două: sau să aducă moartea asupra tuturor din dreptate, fiindcă “toţi au păcătuit”[21], sau să îl dea pe unul ca Acesta drept răscumpărare, Care să fie achitarea preţului cerut. Aşadar, omul prin sine nu putea să se mântuiască, căci era robit prin datorie, iar un înger să îl răscumpere nu putea, fiindcă s-ar fi pierdut în faţa unui astfel de preţ de răscumpărare: trebuia aşadar, ca cineva fără de păcat să moară pentru păcătoşi. Căci numai aceasta rămăsese pentru dezlegarea de rău.

Ce s-a petrecut atunci? Cel ce toată făptura a adus-o la fiinţă, Cel ce nu este lipsit de nici o bunătate, a dăruit celor osândiţi viaţa cea mai sigură şi cea mai potrivită dezlegare morţii şi s-a făcut om cum numai el ştie, (căci cuvântul nu poate tâlcui minunea) şi moare întru ceea ce a devenit şi mântuieşte întru ceea ce era, potrivit Sfântului Pavel care zice: “întru El avem răscumpărarea noastră, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.”[22] O, ce târg! A lucrat nemurirea pentru alţii, căci El Însuşi era nemuritor. Şi astfel altul după iconomie nici nu era, nici nu a fost, nici nu este, nici nu va mai fi decât numai cel născut din Fecioară, Dumnezeu şi om, neavând numai vrednicia de a contrabalansa mulţimea împricinaţilor, ci este şi mai presus de orice osândă dată împotriva lor, pe de o parte, fiindcă Fiu fiind, a păstrat neschimbată asemănarea cu Tatăl, pe de alta, Creator fiind, are neîmpuţinată putere. Şi, în sfârşit, deoarece, ca Iubitor de oameni, El manifestă o nesfârşită compătimire, iar ca arhiereu[23], este vrednic de încredere pentru a plăti datoria. Dintre acestea nimeni nu ar găsi nimic care să fie egal sau măcar şi apropiat asemenea cu aceasta. Vezi dar iubirea Lui de oameni ! Lăsându-se de voie osândit, a dezlegat osânda morţii celor ce Îl răstigneau şi a întors fărădelegea ucigaşilor în mântuirea celor fărădelege.

Aşadar, faptul de a mântui nu ţinea de un simplu om. Căci un simplu om are el însuşi nevoie de un mântuitor,  potrivit lui Pavel care zice : « toţi au păcătuit »[24] Păcatul apropie de diavolul, iar diavolul trimite la moarte, ducând cele ale noastre în cel mai mare pericol, izbăvirea era cu neputinţă, doctorii trimişi la noi ne osândeau. Apoi ce s-a întâmplat ? Când profeţii au văzut că rana era mai adâncă de priceperea omenească au strigat la doctorul cel din ceruri şi unul zicea : « pleacă cerurile şi Te pogoară »[25], un altul « vindecă-mă, Doamne, şi voi fi vindecat. »[26] altul, « deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti.»[27] altul «Oare adevărat să fie că Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ ?»[28] iar altul « Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, că am sărăcit foarte »[29] altul « vai, vai sufletul meu om cucernic nu mai este în ţară, şi nu este nici un om drept pe pământ. »[30] iar altul, « Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te ! »[31] altul : « Iată, iată, cel ce trebuie să vină va veni şi nu va întârzia Dumnezeu »[32], altul  « rătăcit-am ca o oaie pierdută caută pe robul tău, pe cel ce nădădjuieşte întru Tine »[33], altul, « Dumnezeu strălucit va veni şi nu va tăcea. »[34] Aşadar nu a trecut cu vederea mult firea tiranisită cel ce prin fire este Stăpânul firii, şi nu a lăsat Dumnezeu cel plin milostivire ca până în sfârşit să fie robită diavolului, ci a venit Cel ce este pururi prezent şi a vărsat drept izbăvire propriul sânge şi a dat plată morţii pentru neamul omenesc cel ce a purtat trupul cel născut din Fecioara şi a răscumpărat lumea din legea blestemului, cu moartea pe moarte nimicind încât strigă Pavel :  Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul legii »[35]

Aşadar, Cel ce a răscumpărat nu este un simplu om, o Iudeule, căci firea omenească a fost robită prin păcat, dar nici Dumnezeu golit de trupul omenităţii, căci a avut trup, o, Manihee ! căci dacă nu S-ar fi îmbrăcat întru mine, nici nu m-ar fi mântuit. Cel ce S-a format în pântecele Fecioarei a îmbrăcat blestemul şi acolo s-a făcut înfricoşătorul schimb, căci dând duh a primit trup. Căci Acelaşi a fost cu Fecioara şi din Fecioară. Cu ea, fiindcă a umbrit-o[36]. Din ea, fiindcă S-a întrupat. Dacă unul era Hristos şi altul Dumnezeu Cuvântul nu ar mai fi fost Treime, ci o tetradă, să nu sfâşii haina iconomiei cea ţesută de sus[37], să nu înveţi cu Arie, căci acela în chip necucernic separă firea. Tu însă nu despărţi unirea, ca să nu fii despărţit de Dumnezeu. Căci cine oare S-a arătat „celor din întuneric şi celor ce stau în umbra morţii ?”[38]Omul. Şi cum oare? Acela din întuneric ne-a scos după Sfântul Pavel care zice: „Acela ne-a izbăvit pe noi din puterea întunericului”[39]. Şi iarăşi: „Altădată eraţi întuneric.”[40]Cine deci S-a arătat ? David învaţă zicând : „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”[41]Şi Isaia : „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă.”[42]Zice limpede şi David. Cine este acesta ? Domnul Dumnezeul puterilor „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă.”[43] Cuvântul trup S-a făcut[44]. Firile se adună împreună şi neamestecată a rămas unirea.

A venit să mântuiască, dar trebuia şi să pătimească, după cum era cu putinţă, una din cele două ? Omul singur nu putea să se mântuiască. Dumnezeu singur să pătimească nu putea. Cum atunci ? El însuşi fiind Dumnezeu [Emanuil] S-a făcut om şi întru ceea ce era a mântuit, iar întru ceea ce a devenit, a pătimit. Pentru aceasta când a văzut sinagoga încununându-L pe El cu cunună de spini, deplângând îndrăznirea a zis : „Fiice ale Ierusalimului, veniţi şi vedeţi cununa, cu care l-a încununat pe El maica Lui.”[45]Căci acelaşi a purtat cununa de spini şi tot el a dezlegat osânda spinilor.[46] Acelaşi este cel din sânul Tatălui[47] şi acelaşi în pântecele Fecioarei, purtat în braţele Fecioarei şi „peste aripile vânturilor”[48], închinat de îngeri[49] şi petrecând împreună cu vameşii[50], serafimii nu Îl privesc[51] şi Pilat îl anchetează[52]. Robul Îl pălmuieşte[53], şi zidirea se cutremură, pe cruce a fost pironit şi tronul nu S-a golit. Închis în mormânt şi cerurile ca pe o piele le-a întins[54], între morţi a fost socotit şi iadul a prădat, jos ca un tâlhar[55] a fost judecat şi în cer sfânt este slăvit, o, ce mare taină ! Văd minunile şi propovăduiesc dumnezeirea, văd patimile şi nu neg omenitatea, dar Emmanuil uşile firii a deschis ca om, dar peceţile fecioriei nu le-a rupt ca Dumnezeu. Ci astfel a ieşit din mitră cum prin auz a intrat. Aşa s-a născut, cum a fost zămislit. Nepătimaş a intrat, negrăit a ieşit potrivit cu profetul Iezechiel care a zis : „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a Templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”[56] Iată dovada limpede a sfintei şi de Dumnezeu Născătoarei Maria, să se dezlege orice cuvânt împotrivă deci, şi să ne luminăm cu învăţătura Scripturilor, pentru ca să dobândim şi Împărăţia cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Proclu Episcop de Cizic, Omilii la Naşterea Domnului, Editura Sophia)