Liturghia de Anul Nou 2014 – la miezul nopţii în enorie
În noaptea dintre ani ne-am întâlnit, în biserica parohială, la rugăciune şi am săvârşit Sfânta Liturghie pentru a celebra praznicul Tăierii împrejur a Domnului, pe Sfântul Vasile cel Mare şi începutul Anului nou civil. După Sfânta Liturghie, a urmat focul de artificii şi agapa tradiţională la care toţi cei care au dorit au participat cu drag. În astfel de momente, aici, departe de ţară, biserica trebuie să fie deschisă pentru cei singuri, fără soţ, fără soţie, fără copii, pentru a le oferi posibilitatea să-şi aline singurătatea şi tristeţea şi pentru a umple golul creat de absenţa celor dragi.
La început de An Nou abundă urările…. Desigur că acesta este un obicei frumos. A-i ura cuiva “un an bun” înseamnă a-i ura binele pentru zilele şi lunile care vor urma. Iar a-i ura cuiva “binele” înseamnă a dori binele pentru această persoană: înseamnă “a iubi” această persoană…
Binevoiască cerul ca toate urările din aceste zile să fie sincere! Şi binevoiască cerul ca toţi oamenii, din toate colţurile pământului, să-şi poată ura în aceste zile unii altora un sincer “an bun”!
Aş vrea ca nimeni de pe toată suprafaţa pământului să nu mai considere pe cineva “duşman”. Aş vrea ca fiecare fiinţă omenească să privească la semenul său cu o atitudine de solidaritate, fraternitate, cordialitate.
Dar mă tem că este un vis prea greu de a-l vedea realizat, dat fiind faptul că tare mai este dură istoria lumii acesteia!
Peste tot se vorbeşte acum de Anul nou. În ce constă oare “noul” anului în care tocmai am intrat? Dacă suntem sinceri cu noi înşine, recunoaştem, uitându-ne în jur, că oamenii se bucură pentru “anul nou” cum se bucură un copil pentru noua lui jucărie. Mulţi strâng bani, ”la ciorap”, pentru a-i cheltui cu această ocazie. Dumneavoastră vă bucuraţi pentru “anul nou?” De fapt, anul nu este chiar “nou”, după cum nu poate fi nici “vechi”. Anul este doar “altul”. Normal, la sfârşitul şi începutul unui an, ar trebui sa fim încercaţi de sentimentele nostalgice ale “trecerii”. Atunci când faci constatarea că a mai trecut un an din viaţa ta, că ai mai îmbătrânit cu un an, că timpul existenţei tale pe acest pământ s-a scurtat, ar trebui să te bucuri, să “închini pahare” sau să ” te cinsteşti” cu prietenii şi rudele? Logic, parcă nu am avea motive să facem acest lucru. De ce totuşi, majoritatea oamenilor se bucură de “noul an”?!
Unii se bucură cu siguranţă fără să ştie de ce. Doar aşa, pentru că se bucură toţi! E ca şi când ai râde de râsul altora. Alţii se bucură pentru că statisticile arată bine şi fondurile lor, în bănci, au crescut. Alţii, pentru că au ocazia să se întâlnească din nou cu rudele, cu părinţii şi fraţii şi din nou vor avea mese “a la români”, vor împodobi bradul , vor arunca petarde, aşa ca vecinii să nu cumva să poată dormi. Alţii se bucură pentru că Dumnezeu le-a mai oferit un an de har, un an în care să-şi revizuiască viaţa şi să se hotărască pentru cea mai înţeleaptă alegere.
Cine credeţi că se bucură cel mai înţelept de “noul an”? Cine dintre dumneavoastră priveşte la noul an ca la o nouă şansă, ca la un an de har?
“Sperăm ca anul nou să fie mai bun decât cel care a trecut…” se aude spunându-se de unii oameni, nemulţumiţi de felul cum a mers anul care a trecut.
Nu este suficient să ne urăm: “An bun”. Trebuie să găsim curajul să dorim pentru anul nou oameni buni, creştini mai buni, viaţa de familie trăită în armonie, raporturi mai paşnice între oameni, făcători de dreptate şi pace. Anul nou nu are nicio plăcere de a repeta cu plictiseală trecutul, să înregistreze lucrurile obişnuite, să adune decepţiile nelipsite, de a fi umplut cu nebuniile obişnuite. Nu doreşte altceva decât să fie nou, dacă noi îi permitem, şi ne dăruim să lucrăm în acest sens. Nu este suficient să aşteptăm anul nou. Anul nou ne aşteaptă pe noi… în fiecare zi. Ne aşteaptă la întâlnirea cu noutatea.
“Aş vrea ca noul an să-mi aducă…” Şi noi, ce intenţionăm să-i aducem? Nu este suficient să cerem, trebuie să fim şi dispuşi să dăruim. Cu uşurinţă acuzăm viaţa că nu ne împlineşte dorinţele noastre, că nu-şi ţine promisiunile, că se arată zgârcită şi chiar nedreaptă şi rea cu noi. Dar noi chiar suntem siguri că respectăm obligaţiile în privinţa vieţii? Cum ne comportăm cu ea? Care este tratamentul pe care i-o rezervăm? Nu suntem atinşi de bănuiala că ea are motive serioase de a se plânge de noi? Să ne decidem să onorăm obligaţiile luate cu viaţa. În fond, viaţa nu avansează pretenţii excesive. Ne cere, pur şi simplu, să ne dăm seama de ea, să n-o neglijăm, să n-o risipim, s-o folosim pentru ceva serios. Cere, în mod esenţial, ca… să n-o uităm.
