Pericle – omul care a dat numele unei epoci

Cel mai mare noroc pe lumea asta e să te naşti la momentul potrivit. E foarte probabil că frecare generaţie îşi are Cezarii, Auguştii, Napoleonii şi Washingtonii săi. Dar dacă toţi aceştia se nimeresc într-o societate care nu-i acceptă, fie că este încă nematurizată, fie că e prea putredă, asemenea oameni, în loc să ajungă la putere, sfârşesc de obicei ori în furci, ori în beznă. Pericle a fost unul din puţinii norocoşi. A avut de partea lui mai multe şi fericite împrejurări şi s-a văzut înzestrat cu însuşiri ce răspundeau atât de bine timpului său, încât istoria – care întotdeauna se înclină în faţa norocului – a sfârşit prin a da numele său celei mai glorioase şi mai prospere perioade a vieţii ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de aur a Atenei.

Era fiul lui Xantip, un ofiţer de marină care, la Salamina, şi-a câştigat tresele de amiral, şi a comandat apoi flota în victorioasa bătălie de la Mycale; mamă i-a fost Agariste, strănepoată a lui Clistene. Era deci un aristocrat, însă cu idei legate de partidul democrat, cel cu viitorul cel mai sigur. Încă de copil, ceva trebuia să-i conducă destinul către un loc de prim rang, pentru că încă de pe atunci, asupra originii sale circula o legendă care se învecina cu supranaturalul. Se spunea că Agariste, cu puţin înainte de a-l aduce pe lume, a primit în somn vizita unui leu.

În realitate, micul Pericle prea mult a leu nu aducea. Era mai degrabă delicat şi fragil, cu un cap ciudat, în formă de pară, care mai târziu a ajuns ţinta tuturor glumelor şi a şansonetiştilor Atenei, ce-şi făcuseră din asta subiect de nenumărate zeflemeli. Dar, în familie, i se dăduse încă de mic o educaţie de prinţ moştenitor, lucru de care el a profitat cu multă râvnă şi inteligenţă. Istoria, economia, literatura, strategia erau hrana sa zilnică. I-o ofereau cei mai cunoscuţi profesori din Atena, printre care se remarca filozoful Anaxagora, căruia elevul i-a rămas şi mai târziu foarte ataşat.

De la început, Pericle trebuie să fi fost un copil prea serios, prea devreme preocupat de propria sa importanţă, şi cu evidente trăsături de „cel dintâi din clasă”, înţelept şi cuminţel, ceea ce probabil că nu îl făcea popular în faţa colegilor de aceeaşi vârstă. Pentru că, din prima clipă când a intrat în politică – şi a intrat foarte repede -, el nu a comis nici una din acele greşeli în care, de obicei din impetuozitate, cad debutanţii. Dovadă este porecla de Olimpianul pe care repede i-au dat-o şi i-au păstrat-o înşişi adversarii, chiar dacă o făceau şi cu uşoare nuanţe de ironie.

Cu adevărat, era în el ceva care părea să-i vină de sus. Poate felul său de a vorbi să fi lăsat această impresie. Pericle nu era un orator volubil, îndrăgostit de propriul său glas, ca Cicero şi Demostene. Discursuri pronunţa rareori, şi le menţinea în limite discrete; se asculta, da, însă numai pentru ca să se controleze, nu ca să se lase furat de propria-i elocinţă. Disctusurile sale nu erau făcute pentru a entuziasma, ci doar pentru a convinge. Poseda logica geometrică a monumentelor şi a arhitecturii acelei epoci. În ele nu exista pasiune. Existau numai fapte, date, cifre şi silogisme.

Pericle era un om onest, dar nu în genul lui Aristide, care îşi făcuse din cinste o religie, printre nişte compatrioţi pungaşi cărora le plăcea să fie conduşi de un gentleman ce-i lăsa totuşi să fure în continuare. Pericle era cinstit din fire, şi adevărul e că a părăsit politica având aceeaşi avere cu care a intrat în ea; în privinţa altora, însă, a fost mai tolerant. Şi credem că, tocmai din cauza acestui bun simţ al său, atenienii nu s-au plictisit să-l tot aleagă, timp de aproape patruzeci de ani fără întrerupere, din 467 până în 428, în cele mai înalte funcţii; şi i-au recunoscut, în calitatea sa de strategos autokrator, mai multă putere decât îi acorda Constituţia.

Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi. Şi norocul lui Pericle consta tocmai în faptul că Atena, după Pisistrate, Clistene şi Efialte, era în măsură să poată realiza asta, având o clasă conducătoare pregătită să o facă.

Democraţia, consfinţită de lege, mai întâmpina încă nişte greutăţi în aplicarea ei peste denivelările economice dintre clase. Pericle a introdus în armată ,,solda”, pentru ca chemarea sub arme să nu însemne pentru cei săraci ruinarea familiei; şi un mic stipendiu pentru juraţii din tribunale, tocmai pentru ca această funcţie delicată să nu rămână un monopol al bogaţilor. A extins cetăţenia asupra unei numeroase categorii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, erau lipsite de acest drept. Dar a impus, sau a lăsat să fie impus, un gen de rasism, interzicând legitimarea copiilor avuţi cu străinii. Măsură absurdă, pentru care el însuşi avea să plătească mai târziu.

Cea mai însemnată armă politică a sa au fost lucrările publice. Putea să întreprindă oricâte voia, pentru că, având mările libere, şi cu o flotă ca cea ateniană, comerţul naviga cu toate pânzele sus, şi vistieria îi era plină de bani. De altfel, toţi marii oameni de stat sunt şi mari constructori. Dar ceea ce îl deosebea pe Pericle de ceilalţi nu este atât volumul lucrărilor, cât desăvârşirea tehnică şi gustul artistic care le-au inspirat.

Avea şi oameni care s-o facă, se înţelege: meşteri ca Ictinos, Fidias, Mnesicle. Dar la Atena Pericle a fost cel care i-a chemat, el i-a selecţionat, şi el le-a direcţionat ideile. Aşa a fost realizat zidul uriaş care avea să izoleze pe uscat oraşul şi portul. Văzând în asta o fortăreaţă de necucerit, spartanii au trimis o armată care să-l distrugă. Dar el a rezistat.

Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Devizul prevedea o cheltuială de peste zece miliarde de lire. Şi atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se simţeau dispuşi să cheltuiască atât. E caracteristică pentru Pericle stratagema folosită ca să-i convingă. ,,Bine“, a spus el resemnat, „atunci fiţi de acord să-l construiesc eu pe propria mea cheltuială. Adică să scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle.” Şi invidia, la un loc cu emulaţia, au reuşit să obţină ceea ce îi refuzase zgârcenia!

Deşi trecea drept un frigid, şi poate că era chiar, şi Pericle, ca toţi oamenii stăpâniţi de ambiţii politice, a trebuit să plătească într-o zi tribut celei mai omeneşti dintre toate slăbiciunile – amorul – şi să-şi piardă capul pentru o femeie. Lucrul era puţin cam neplăcut, din două motive: mai întâi, pentru că omul era deja însurat şi, până atunci, se dovedise cel mai virtuos dintre soţi; iar al doilea, pentru că femeia de care se îndrăgostise era o străină, cu un trecut şi cu o poziţie oarecum discutabile. Aristofan, limba cea mai otrăvită a Atenei, zicea că Aspasia era o fostă curtezană din Milet, unde patronase o casă de moravuri dubioase. Nu deţinem elemente, nici care să confirme, dar nici care să dezmintă acest lucru. Oricum însă, odată venită la Atena, ea a deschis aici o şcoală care nu diferea cu mult de cea înfiinţată la Lesbos de Safo. Aspasia nu scria poezii, dar era o intelectuală care lupta pentru emanciparea femeii, voind s-o sustragă gineceului şi s-o facă părtaşă la viaţa publică, egală în drepuri cu bărbatul.

Sunt lucruri care astăzi ne lasă indiferenţi, dar care, pe atunci, păreau de-a dreptul revoluţionare. Aspasia a avut o mare influenţă asupra obiceiurilor ateniene, creînd acel prototip de ,,hetairă” care mai târziu a devenit un lucru obişnuit în oraş. Nu ştim dacă era frumoasă. Lăudătorii ei ne vorbesc de „glasul său de argint”, de „părul său de aur” şi de „piciorul cambrat“: însuşiri care pot aparţine foarte bine şi unei femei urâte. Dar farmec trebuie că avea, pentru că toţi sunt de acord în a-i lăuda arta de a conversa şi manierele. Unii spun că, atunci când a cunoscut-o Pericle, că era iubita lui Socrate, care, fiind prea puţin amator de femei, i-a cedat-o cu plăcere şi i-a rămas în continuare prieten. E sigur că salonul ei era frecventat de cele mai distinse persoane din Atena. Aici veneau Euripide, Alcibiade, Fidias. Ea se pricepea atât de bine să-i întreţină pe toţi încât Socrate a recunoscut, poate exagerând puţin, că de la ea a învăţat arta de a purta o discuţie.

Sigur că mai mult astfel de însuşiri intelectuale decât cele fizice l-au atras pe Olimpian care, de astă dată, nu a mai rezistat tentaţiei de a coborî pe pământ şi de a se comporta ca orice muritor obişnuit. Se pare că, simţindu-se bine, s-a hotărât să observe că, în acel moment, nevastă-sa era ceva mai puţin virtuoasă decât el. Şi, în loc să i-o reproşeze, foarte drăguţ, i-a propus divorţul, pe care ea l-a acceptat. Şi, aşa, a condus-o la el acasă pe Aspasia care, devenită astfel „prima doamnă a ţării”, a deschis un salon şi, între o conversaţie şi alta, i-a mai dăruit lui Pericle şi un fiu. Dar, vai, Pericle era autorul legii care interzicea legitimizarea şi acordarea cetăţeniei copiilor rezultaţi din uniuni cu străinii. Acum îi căzuse el însuşi victimă, şi a fost una plină de demnitate.

Se pare că Aspasia l-a făcut fericit dar, din punct de vedere politic, nu i-a purtat noroc. Progresişti în Parlament, atenienii în familie erau conservator şi nu s-au împăcat cu exemplul acestui autokrator care îşi trata concubina de la egal la egal, îi săruta mâna şi o făcea copărtaşă la viaţa şi preocupările sale. Devenind din ee în ce mai izolat, Pericle a început să piardă legătura cu masele şi cu poporul, care i-a acuzat de snobism şi a început să nu se mai uite la el cu simpatie. Au continuat totuşi, mulţi ani, să-i dea votul şi să-l confirme pe postul suprem de conducător. El a căzut, putem s-o spunem, o dată cu Atena, atunci când s-a sfârşit primatul pe care el însuşi, printr-o politică înţeleaptă, internă şi externă, l-a conferit oraşului.

Acest primat luminos şi scurt ca un meteorit sc confundă cu cel al Greciei, a cărei civilizaţie a atins împlinirea şi înflorirea pentru un timp ceva mai lung de trei generaţii. Pericle a avut fericirea să contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu şi să-i dea numele său. Şi, oricât de înduioşătoare i-a fost, până la urmă, soarta, în ingratitudinea oamenilor şi în durere, ea a reprezentat, totuşi, destinul cel mai frumos ce poate fi hărăzit vreodată unui om.

Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996

Sursa: istoriiregasite.wordpress.com