De la închinare la slujire

Conştient de controversele pe care le-ar genera, Roger Scruton, în cartea „Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi“, porneşte de la afirmaţia: „Cultura are un temei şi un înţeles religios“ şi ceva mai departe că „nu este doar un simplu sistem de credinţă, ci un criteriu care determină cine e şi cine nu e membru al comunităţii“. Între atât de numeroasele discuţii privind criza spirituală contemporană, cartea este o provocare promiţătoare de rod bun pentru că se detaşează de lamentările sau învinuirile impersonale şi reuşeşte să aducă un adaos de conştientizare. Da, se vorbeşte mult despre criza culturii contemporane şi, în încercarea de a acoperi o realitate ce pare că scapă înţelegerii, sunt elaborate concepte care sporesc neînţelesul şi neînţelegerea dintre oameni. Nu vom intra în detaliile cărţii, vom porni de la un adevăr evident: „Avem din abundenţă cunoştinţe ştiinţifice cu privire la lumea noastră şi o stăpânim tehnic. Dar sensul ei ne rămâne ascuns.“ Pe zi ce trece, vedem cum această stăpânire e roasă de relativitate, atrăgând atenţia că sensul lumii, al vieţii, al omului, trebuie căutat dincolo de ele. Pentru Francis Bacon, „cunoaşterea este putere“, iar azi se proclamă că „informaţia este putere“, ocultându-se adevărul că informaţia nu e cunoaştere, iar cunoaşterea nu e înţelepciune. Mai stăruie ideea că soluţia ar fi unirea dintre ştiinţa şi tehnologia occidentală cu înţelepciunea orientală. De ce să mergem atât de departe? Oare am împlinit toate cele rostite zi de zi din rugăciunea Tatăl nostru? Oare imaginea lumii contemporane nu ilustrează semnificativ cuvintele Sfântului Apostol Pavel după care „Cunoaşterea semeţeşte, iubirea zideşte?“ Oare nu semeţia a făcut ca omul să se piardă pe sine în hăţişurile individualismului, care, s-a spus, sfârşeşte prin a distruge individul? Încotro să căutăm?

Ne întoarcem la Biblie, temeiul culturii europene. Ne amintim că, îndată după ce Iisus a fost botezat în Iordan, a postit patruzeci de zile şi alte trei a flămânzit. De trei ori a fost ispitit, încercat de diavol cu elemente esenţiale: pâinea, minunea şi puterea. Se pare că am uitat că „nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“, cuvânt care este adevăr ziditor. În schimb, îl „ispitim“ pe Dumnezeu cerând tot felul de „minuni“, fără să realizăm că minune e fiecare zi dăruită spre mântuire. Un bun început pe drumul ieşirii din tot felul de crize sunt cuvintele Mântuitorului: „Piei Satano! Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia singur să-i slujeşti.“ Satana a pierit şi au venit îngerii să-I slujească, iar apoi a început să propovăduiască şi toată petrecerea Sa pe pământ este pilduitoare pentru eliberarea de întunericul răutăţilor spre lumina neînserată a iubirii care ne-a înveşnicit viaţa. Ascultător al voii lui Dumnezeu, Iisus S-a făcut până la moarte, făcând-o cale spre înviere. În grădina Ghetsimani, Iisus a fost iar ispitit şi cuvintele lui ar trebui să ne fie călăuză: „Doamne, dacă e cu putinţă treacă de la Mine, dar voia Ta nu voia Mea să se facă.“

Închinarea, mai întâi, recunoaşterea smerită cuvenită Creatorului, al cărui chip nevăzut rămâne de-a pururi neşters în om, sămânţă a veşniciei pe care o presimte cu dor tânguitor; temei al speranţei care nu cade niciodată. Mai e şi mulţumire pentru grija neostoită pe care ne-o poartă şi care, spune un Sfânt Părinte, însăşi este un dar al bunătăţii Sale. E un început bun, care se cere continuat în lucrare slujitoare, altfel se preface în făţărnicie şi viclenie pierzătoare de sine, chiar dacă imaginea oferită este strălucitoare şi zgomotoasă. E ca închinarea fariseilor din toate timpurile, care nu au curajul să-L omoare pe Hristos, dar cu vicleşug îl trimit la moarte, chipurile respectând porunca „să nu ucizi!“. S-ar putea întreba cineva: „Numai Lui Unuia singur să-I slujim?“ Unde e libertatea? Să ne gândim la Iuda, cel care, între apostoli fiind, a preferat să slujească banului şi s-a făcut „fiu al pierzării“, spre pildă veacurilor. Putere a acestei lumi avea şi Pilat, dar limita ei s-a văzut îndată, căci înaintea Adevărului fiind, a întrebat „Ce este Adevărul?“, pe care, totuşi, a poruncit să fie scris pe cruce. Adevărata libertate este a spune „Da“ lui Dumnezeu, a face voia Lui cea bună întru desăvârşire. Se întreba Ghenadie Scholarios, patriarh al Constantinopolului: „Ce bine îmi pot dori eu mie, pe care să nu-l voieşti Tu înainte de mine? Şi cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-l şi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?“ Atunci, a face voia lui Dumnezeu este a fi slujitor al Iubirii Lui neţărmurite, al bunătăţii Sale nemărginite, al Luminii atotbiruitoare.

Desăvârşirea acestei unice slujiri o aflăm în Rugăciunea lui Iisus, relatată de Sfântul Apostol Ioan, de o bogăţie şi frumuseţe fără seamăn: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum preaslăveşte-mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea“. Ca biruinţa Iubirii să fie deplină s-a rugat: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat, ca să vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o… pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru ei şi Eu întru ei“. Poate nu întâmplător se vorbeşte azi de „educarea inimii“ ca un ecou la ruga lui David: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“. Cu dreptate spunea Vasile Voiculescu „Pe Tine nu Te pot însă amăgi…/ Şi ce inimă domnească îmi visam!/ Doamne, atinge-Te de ea, să se aprindă ori să n-o mai am“.

Elena Solunca Moise

Sursa: ziarullumina.ro