„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”
Dacă mai întâi căutăm împărăţia lui Dumnezeu – şi aceasta trebuie să fie singura noastră grijă – toate celelalte ni se vor da. Va lăsa Dumnezeu făptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o arunca în fiecare zi israeliţilor în pustie, se strica dacă o ţineau pe a doua zi. Aşa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca să aibă încredere în Pronia dumnezeiască.
Noi încă n-am înţeles cuvântul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”. Ori credem, ori nu credem. Când am mers să stau la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gândit deloc ce o să se întâmple cu mine în pustie printre oameni necunoscuţi: ce voi mânca, cum voi trăi. Sihăstria Sfintei Epistimia unde aveam de gând să locuiesc era de mulţi ani părăsită, nelocuită. Deoarece nu voiam să îngreuiez Mănăstirea n-am cerut nimic. Îmi aduceau totuşi puţină pâine de la mănăstire dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? Şi aşa era foarte puţină. Nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi îmi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, le-am ascuţit de o piatră, am luat şi un lemn şi am început să fac iconiţe sculptate. Lucram şi spuneam şi rugăciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model, şi lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile l-am făcut în 11 ore, şi nu numai că nu am dus lipsă, dar i-am ajutat şi pe beduini. Pentru o perioadă de timp am făcut lucru de mână destule ceasuri pe zi.
Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam să fac lucru de mână, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Dacă le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: „Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?” Astfel că am hotărât să limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. În partea cealaltă era pustie. Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră şi-mi spune: „Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi”. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, încât n-am mai putut să-mi ţin lacrimile. Vezi cum rânduieşte Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul. „Mie nu mi-ai dat, Părinte!” – spunea. După aceea venea altul şi spunea: „Mie nu mi-ai dat, Părinte!”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 246-247)
