Copilul, măsură duhovnicească a adultului

Prin naştere, copiii vin pe lume, iar oamenii devin părinţi. Astfel, între părinţi şi copii există o relaţie intercondiţională. Fără naştere nu te poţi numi părinte, iar fără părinţi nu te poţi naşte. Copiii sunt datori să-i cinstească pe părinţi, în primul rând ca pe o descendenţă ce vine din Dumnezeu, Părintele tuturor. Aşadar, cinstirea părinţilor înseamnă cinstirea lui Dumnezeu. Naşterea copilului nu presupune numai chinurile naşterii propriu-zise, ci mai ales chinurile creşterii şi ale educaţiei, „până ce Hristos va lua chip” (Gal. IV; 19) în copil, şi astfel părinţii se vor putea numi cu adevărat părinţi. „Dintre toate sfintele lucrări, educaţia religioasă e cea mai sfântă”, ne învaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul. La rândul lor, copiii sunt o slavă a părinţilor (diac. prof. dr. Ioan Caraza). Când în popor se spune că „pentru copii mai ţine Dumnezeu lumea”, acesta e un adevăr teologic vechi de când lumea. După căderea protopărinţilor în păcatul neascultării, aceştia rămân să trăiască pentru că urma să aibă copii (Fc. III; 16). În condiţiile postcădere, omul nu-şi mai putea continua existenţa decât prin generaţii şi generaţii de copii. Astfel, continuitatea lumii în care trăim apare condiţionată de copiii pe care îi naştem trupeşte şi duhovniceşte. Legat de aceasta, ne putem gândi şi la trista existenţă a familiilor care împiedică naşterea pruncilor, aceasta fiind ca o stare de cădere individuală continuă şi refuz al vieţii sau al preoţiei biologice cu care a fost însărcinată femeia, după cădere. Astfel, femeia, revocându-şi misiunea de mamă, se neagă pe sine, pântecele ei se transformă în mormânt (Ieremia XX:17), şi din purtătoare a vieţii, se face purtătoare a morţii. Vocaţia de părinţi a strămoşilor avea să însemne în lume două misiuni unite şi distincte în acelaşi timp: Adam, ca bărbat, primeşte taina preoţiei duhovniceşti, spre viaţa veşnică, iar Eva, ca femeie, taina naşterii spre vieţuirea pe pământ. În acest chip se poate înţelege foarte clar că bărbatul nu poate naşte trupeşte, iar femeia nu poate fi preot, cele două lucrări putând fi împlinite în comuniune şi numai în felul în care au fost rânduite de Dumnezeu. Fără mame nu se pot naşte preoţi, episcopi, iar fără taina preoţiei, omul nu se poate naşte pentru Împărăţia cerurilor.

Copilul capătă chipul părinţilor. În familie, în ceea ce priveşte credinţa lui, părinţii au un rol covârşitor, în special mama, care e foarte apropiată de copil. Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscând din proprie experienţă ce înseamnă o mamă creştină, sfântă, ne-a lăsat cuvinte de neuitat: „Daţi-mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii”. Aristotel spune chiar: „Toată educaţia depinde de mamă”. Istoria Bisericii Universale a consemnat „Chipuri de mame creştine” (prof. Teodor M. Popescu), admirate atât de creştini, cât şi de necreştini, unul dintre ei fiind celebrul profesor păgân Libanius, care făcea referire la Anthusa, mama Sf. Ioan Gură de Aur, prin cuvintele: „Ce femei admirabile sunt la creştini!”. Devenirea Sfântului Vasile cel Mare, de asemenea, se datorează bunicii, mamei şi surorii sale, femei creştine, numărate între sfintele Bisericii. Sfântul Serafim de Sarov, de asemenea, a devenit unul dintre cei mai mari sfinţi ai Ortodoxiei, având temelia evlavioasei educaţii creştine, zidită de buna lui mamă în vremea copilăriei. În România e cunoscută şi foarte iubită, Sf. M. Mc. Filoteea de la Curtea de Argeş, despre a cărei viaţă nu se poate vorbi fără să se facă amintire despre credincioasa ei mamă, care a crescut-o în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, astfel încât, la numai doisprezece ani, copila Filoteea se învredniceşte de sfârşit mucenicesc. Din toate acestea, se înţelege că ceea ce sădeşte mama în copil rămâne ca o investiţie veşnică, netrecătoare. „Acolo unde se cere un galben pentru ridicarea de oraşe, castele, monumente, arsenale, daţi o sută pentru creşterea şi educaţia unui copil” (M. Luther). Ce se învaţă în copilărie, se înrădăcinează în suflet, iar ce este în suflet, nu se uită niciodată. Tocmai de aceea, copiii educaţi de mici în duh creştin au o siguranţă mult mai mare să ajungă acolo unde trebuie, la Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, putem spune că vocaţia principală a femeii creştine este aceea de mamă-creştină, dar şi de maică-monahie, întrucât modelul ei desăvârşit este Maica Domnului, care uneşte în ea atât naşterea, cât şi fecioria (Christos Yannaras).

Dacă în privinţa treburilor vieţii, pe plan cultural-profesional, adulţii sunt modelul copilului, în plan duhovnicesc, copilul este modelul adulţilor. O întrebare clasică, adresată mai ales copiilor mici, e aceea dacă ascultă de părinţi. Uneori, pentru a-i înveseli pe copii, îi întrebăm mai mult sub formă de glumă, dacă îi ascultă părinţii pe ei, întrebare la care copilul răspunde cu un zâmbet. Dincolo de nuanţa veselă, inversarea acestor întrebări e justificată de cele menţionate mai sus.

Ionuţ Daniel Barbu

Sursa: ziarullumina.ro