De la Homo sapiens la homo Lunacek

Triodul, această perioadă specială din anul liturgic, începe cu o duminică numită a vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). Este momentul în care ni se pun în faţa ochilor inimii două atitudini: cea a unui om plin de virtuţi, dar care se laudă cu aceasta şi dispreţuieşte pe ceilalţi – fariseul, respectiv cea a unui vameşcare nu îndrăzneşte nici măcar a privi în sus, ci doar se căieşte, bătându-se cu pumnul în piept şi zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Nu se poate ca fiecare dintre noi să nu se regăsească în una dintre cele două ipostaze, atâta vreme cât se raportează la Dumnezeu, oricum ar fi această raportare. Ce se întâmplă însă când omul nu se mai raportează la Dumnezeu, la legea pe care El a sădit-o în noi şi a cuprins-o în Sfintele Scripturi? Se ajunge lesne la dezumanizare, la construirea unei lumi cu norme inventate de minţi pătimaşe, cuprinse de ură faţă de tot ceea ce e curat şi sfânt în om. Se lucrează constant azi la edificarea omului „de tip nou”: suntem pe punctul de a „evolua” – că tot e la modă Darwin – de la fiinţa numită generic cu titlul de Homo sapiens (în latină, omul înţelept) cum numesc oamenii de ştiinţă specia noastră, la ceea ce se poate numi, în lumina (sau în întunericul) ultimelor evenimente, drept homo Lunacek. Evoluţioniştii de azi sunt hotărâţi să arate că Darwin, pe de altă parte, nu a avut dreptate când a susţinut că e nevoie de miliarde de ani pentru ca un vierme să treacă prin toate stadiile până să ajungă om. Ei vor să demonstreze că este suficient să adopţi un set de legi şi să faci multă propagandă pentru ca oamenii să gândească şi să simtă altfel, adică „evoluat”. Şi că poţi (re)desena oricând, după bunul plac, idealurile şi valorile general umane.

***

Este de la sine înţeles că nici un om nu trebuie să fie discriminat, pe nici un criteriu, iar creştinismul pune accent pe valoarea persoanei umane aşa cum nu o face nici o religie sau ideologie. Faptul că omul este preţuit, ca persoană, chiar şi atunci când a căzut în păcate dintre cele mai grele, nu înseamnă însă a tolera şi păcatul sau a-l considera doar o altă normalitate. Nu acelaşi lucru îl semnifică şi recentul vot din Parlamentul European asupra Raportului doamnei Ulrike Lunacek. Acest document, aprobat inclusiv cu aportul a şapte europarlamentari români, intitulat „Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”, va aduce cu sine o serie de consecinţe ce ne dau fiori de pe acum. Dacă voinţa politică de la nivel european se va înscrie pe această traiectorie până la capăt, ne aşteptăm nu doar la o propagandă deşănţată în favoarea homosexualităţii – inclusiv în grădiniţe sau în şcoli -, dar şi la măsuri drastice împotriva celor care ar îndrăzni să mai susţină că această „orientare” sexuală este un păcat. Sunt stipulate în Raportul Lunacek propuneri de sancţionare penală a celor care se vor face vinovaţi de homofobie. Simplul fapt că vei cita din Sfintele Scripturi pasaje care condamnă homosexualitatea te vor transforma într-un homofob bun de băgat la puşcărie. Mai rămâne să se mai găsească şi vreun canal de săpat, la care să fim trimişi toţi „duşmanii poporului LGBT”, ca să ne simţim şi noi ca pe vremea prigoanei comuniste (sau mai rău). Şi comuniştii, apropo, lucrau la edificarea „omului nou”, încât nu e nimic nou sub soare din acest punct de vedere. S-au schimbat doar clasele: atunci era clasa muncitoare şi restul lumii, acum e clasa LGBT şi ceilalţi.

***

Înainte de pilda vameşului şi a fariseului, găsim în Evanghelia după Luca, relatată de Mântuitorul,pilda văduvei stăruitoare (Luca 18, 1-8). În această pildă Hristos vorbeşte despre un judecător „care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (v.2). Acestui reprezentant al legii, o văduvă îi cere cu insistenţă să-i facă dreptate. Cam aşa vom ajunge cât de curând toţi cei ce apreciem drept normală heterosexualitatea. Iar despre mulţi dintre reprezentanţii puterii legislative (din Europa sau din România) putem spune deja că „de Dumnezeu nu se tem şi de om nu se ruşinează”. Iar când cineva nu mai are frică de Dumnezeu şi nici ruşine de oameni, totul devine posibil, orice crimă, orice nedreptate strigătoare la cer. Pentru că lupta pentru acordarea a tot felul de drepturi homosexualilor nu este decât începutul a ceea ce se doreşte a fi construirea unui om „de tip nou”. Lucrurile se vor îndrepta către a scoate cu totul din vocabular ideea de păcat sau cea de virtute, ideea de reper moral sau de normalitate. Aceasta este ţinta, aceasta este principala trăsătură a lui homo Lunacek: fără Dumnezeu, fără ruşine – adică fără conştiinţă a păcatului! Poate fi posibil aşa ceva? Poate fi „extirpată” cu totul conştiinţa din om? Istoria ne-a arătat că acest lucru este aproape posibil, în anumite cazuri individuale. Este însă acest lucru posibil la nivelor maselor largi, cu ajutorul legilor şi a condiţionărilor de tot felul? Următorii ani ne vor limpezi asupra acestui aspect…

***

De această ispită, a omului „de tip nou”, nu vor fi scutiţi nici oamenii Bisericii. Nu e nimic mai smintitor – pentru mine, cel puţin – decât să sesizezi la un slujitor al altarului o alterare a conştiinţei nu doar vizavi de misiunea sa dumnezeiască, ci până şi faţă de calitatea sa de creştin sau, în ultimă instanţă, de om. Discutam, zilele trecute, cu un distins domn din Iaşi – ce are o vastă experienţă în distribuirea şi comercializarea de carte, dar şi o cultură solidă şi o rafinată înţelegere a virtuţilor şi slăbiciunilor omeneşti – despre cum este cu putinţă ca o faţă bisericească să ajungă în ipostaze nu doar imorale sau ilegale, ci de-a dreptul strigătoare la cer. Şi la domnia sa, precum, de altfel, se regăseşte în percepţia publică, se pleacă de la premisa că un om dedicat Evangheliei, consacrat spre a sluji lui Dumnezeu în intimitatea cutremurătoare a sfântului jertfelnic, nu poate avea nicicum un comportament în contradicţie cu ceea ce propovăduieşte. Acest tip de mentalitate comună este exploatat fără milă de presă atunci când mediatizează intens (de multe ori şi exagerând sau chiar inventând) păcate ale unor clerici sau monahi. Efectul este cu atât mai devastator şi şocul cu atât mai puternic, cu cât este mai mare distanţa dintre adevărurile de credinţă creştine şi ceea ce face/zice „inculpatul”. Întrebarea cea mai dureroasă şi mai frecventă pe buzele tuturor (atunci când este vorba de o culpă reală a unui cleric) este aceasta: „Cum de poate face sau spune aşa ceva un om al Bisericii?”. Eventual, dacă încă nu s-au luat încă măsuri, intervine, prompt, şi un adaos: „Biserica de ce nu face nimic în privinţa acestuia?”.

Întrebări legitime, dar care au primit răspuns încă de acum două mii de ani în urmă. Atunci când Iisus din Nazaret a ales, între cei 12 ucenici mai apropiaţi, şi pe doi care aveau să comită un act de trădare greu de digerat: este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut, şi despre Petru (Chefa), cel care s-a lepădat de trei ori de El, în mod public. Nu ştia Mântuitorul pe cine alege? Nu ştia El inima lor şi nu cunoaştea, oare, slăbiciunea lor? Cu siguranţă, da. Ba chiar vedem că îi şi avertizează pe fiecare dintre ei că vor face respectivul gest de trădare. Atunci? De ce i-a mai tolerat lângă Dânsul, ba le-a mai şi încredinţat misiunea de a propovădui Evanghelia şi le-a dat puterea de a face minuni (cf. Luca 10, 1-20)? Evident, răspunsul nu poate fi decât unul singur: din iubire. Din acea iubire pe care Hristos o revarsă asupra ucenicilor spre a le vindeca inimile lor vulnerabile, predispuse la astfel de fapte, sub influenţa diavolului. Ştia că numai ţinându-i aproape puteau creşte şansele ca aceştia să se trezească şi să-şi întoarcă inima spre Dumnezeu (adică să se pocăiască). A sperat asta pentru Petru – şi acesta s-a pocăit -, a sperat asta şi pentru Iuda – care însă a ales să se spânzure (a ales, nu a fost predestinat spre asta; despre Iuda s-a proorocit/ pre-văzut că Îl va vinde pe Hristos – cum despre Petru s-a spus de dinainte că se va lepăda de Dânsul -, dar nicăieri nu se spune şi ce va face după acest gest de trădare). Faptul că Iuda şi Petru au trădat nu înseamnă că ceea ce i-a învăţat Hristos Domnul pe aceştia e mai puţin adevărat şi nici nu scade cu nimic valoarea învăţăturilor Sale! Nici nu poate constitui o scuză pentru necredinţa noastră. Ba, dimpotrivă, poate să ne întărească în convingerea că Dumnezeu ne respectă cu adevărat libertatea şi ne iubeşte cu tot cu slăbiciunile noastre cu tot, dacă aduce lângă El până şi persoane despre care ştie dinainte că Îl vor trăda. Un Dumnezeu care ne iubeşte atât de mult şi care pune atât de mult preţ pe libertatea noastră nu poate fi decât un Dumnezeu vrednic de dorit! Singurul Căruia să I te închini!

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro