Fragmente din jurnalul nescris al unui convertit

Întoarcerea la Hristos presupune foarte mult efort, muncă, sacrificiu. Schimbarea se petrece în timp, iar convertirea ţine până la sfârşitul vieţii. Eu şi prietenii mei nu suntem cu nimic mai presus decât alţi tineri, atâta doar că spre deosebire de unii dintre oameni, noi avem în sfârşit o direcţie. Aş împărţi oamenii în două categorii: unii care învaţă doar după ce dau ei cu capul de prag şi alţii care învaţă şi din greşelile celorlalţi. Personal am căutat toată viaţa adevărul. L-am căutat în filozofie, în psihologie, în ştiinţă. Am evitat pe cât am putut Biserica. Când chema mama preotul să facă sfeştanie, eu o zbugheam de acasă. Credeam că Biserica este doar o instituţie, iar omul se poate mântui prin simpla lui bunătate, prin propriile fapte bune şi prin credinţă. Totuşi, viaţa mea a continuat să se afunde într-un gol. Mergeam din rău în mai rău. Am căzut în tot felul de patimi. Când eram puşti, apucasem să mă spovedesc de câteva ori, dar de la vârsta de 14 ani am devenit un tip teribilist. În şcoală eram măscăriciul clasei, iar în liceu, mai mult de-atât. Am început să beau, să chiulesc, să consum droguri, să vând droguri şi aşa mai departe. M-am oprit la un moment dat, am renunţat la muzică şi mi-am zis: „Hai s-o încerc şi pe asta cu biserica“. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Şi am stat şi m-am gândit: de când Sfântul Andrei a venit prin părţile noastre, acum 2.000 de ani, românii şi-au acceptat foarte simplu şi natural condiţia de creştin-ortodocşi. Brusc, acum, generaţiile acestea de rebeli din care fac şi eu parte au decis să caute adevărul în orice alt loc în afară de Biserică. Mi-am dat seama cât de nenatural era acest gând şi mi-am spus că nu e cazul să mă pun eu mai presus de strămoşii mei şi să încerc să văd realitatea mai simplu, aşa cum au văzut-o şi ei. Lucrurile s-au schimbat într-un mod radical şi neaşteptat pentru mine. Dumnezeu mi-a arătat şi dat în ultimul an bucurii mai mari decât ce am trăim în tot restul vieţii mele, când am căutat singur aceleaşi bucurii, dorind însă să fac exclusiv voia mea. Momentul în care am acceptat că trebuie să fac voia Domnului, cu toate ispitele şi greutăţile pe care le-am întâmpinat, a fost clipa de pace şi linişte pe care o căutam de mult şi pe care nu am găsit-o în nici un alt loc. Mi-ar plăcea să cred că pot să mor pentru credinţa mea, fiindcă dacă nu sunt gata să mor, nici nu sunt gata să trăiesc pentru ea.

 Dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi să-L acceptăm pe Hristos. El este iubirea necondiţionată. Aceasta nu există în nici o altă religie şi asta m-a făcut bucuros în credinţa mea de creştin ortodox. Consider că dragostea este singurul leac pentru acel gol din sufletul nostru, iar drogurile sunt doar calmante la acea suferinţă interioară. Atâta timp cât iei drogul, e posibil să te simţi bine, dar după ce efectul se duce, simţi golul din suflet mult mai adânc, mult mai pregnant decât înainte de consumarea drogului. Când eram mai mic, nu-mi dădeam seama de lucrurile acestea, dar pe măsură ce timpul trecea, golul se adâncea, devenea aproape insuportabil, şi de la tristeţe, depresie am ajuns la nepăsare, nesimţire şi deznădejde. De aceea avem atâtea cazuri de sinucidere între tinerii de astăzi, pentru că la un moment dat, nemaiputând umple acest gol din suflet cu aceste surogate ieftine, oamenii ajung la disperare. Ajung să creadă că nu mai există nici o altă soluţie şi practic din pricina lipsei curajului de a face sacrificii aleg nişte variante mult mai scurte, acele scurtături, care sunt de fapt păcăleli. Ele nu duc niciodată acolo unde duce drumul jertfelnic al Crucii, cruce pe care trebuie să o purtăm până la sfârşit. Cel mai mare vis al meu este să ne mântuim cu toţii.

Nu am avut exemple pe care să le urmez în viaţă, dar acum modelul meu este Hristos. Nu regret că m-am lăsat de muzica pe care o făceam, ci că aceasta nu m-a condus către Adevăr. Ne grăbim cu toţii să importăm din străinătate cam tot ce e rău, şi asta nu e bine.

Ani întregi, din cauza nepăsării, a nesimţirii, am avut senzaţia că nimic nu are rost, că adevărul nu poate fi găsit, că totul e minciună, că existenţa este lipsită de orice esenţă. Nesimţind pe Hristos în viaţa noastră, nesimţind iubire cu adevărat, mereu totul pare fără sens. Pentru că sufletul nostru căutând iubire, iar mintea nerealizând că sufletul caută dragoste, ajungem la un fel de conflict. Mintea cere tot felul de refugii, ajungem dependenţi de muzică, de tot felul de substanţe, de facebook. Nu căutăm oare dragoste pe facebook? Ba da. Căutăm atenţie din partea celorlalţi. Dar găsim? Nu. Nu aflăm acolo decât „dă-mi like“ ca „să-ţi dau like“ şi cam atât.

 M-au întrebat mulţi de ce cred în Dumnezeu. L-ai văzut, ca să crezi în El? Da, L-am văzut, le-am răspuns, chiar dacă nu în mod fizic. Dar dacă e să credem doar în ce se supune percepţiei vizuale, nici curentul electric nu-l vedem şi totuşi nimeni nu se apucă să-şi bage mâinile în priză. Pe Dumnezeu Îl simţim în momentul în care acceptăm să-I ascultăm cuvântul din Sfânta Scriptură şi din graiul Sfinţilor Părinţi. Citind Scriptura vom înţelege ce vrea să ne spună Dumnezeu şi atunci ne va fi mai uşor să înţelegem şi anumite realităţi din jurul nostru, mai greu digerabile acum. Să nu uităm că prima virtute este răbdarea. Cu răbdare putem obţine toate celelalte lucruri bune în viaţa noastră.

Stelian Crăciun