Spovedania şi împărtăşania, duminică de duminică

Anul acesta, 2014, este proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „An omagial euharistic(al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)”. O decizie menită să atragă şi mai mult atenţia asupra importanţei celor două sfinte taine în viaţa credincioşilor. La anumite intervale de timp, şi în rubrica de faţă vom aborda acest subiect, pornind de la duminicile care marchează liturgic anul bisericesc.

Să luăm, spre exemplu, primele patru duminici ale anului. Prima dintre ele este cea „dinaintea Botezului Domnului”. Evanghelia ce s-a citit în această zi ni-l descrie pe Proorocul Ioan ca „botezând în pustie, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor”(cf. Marcu 1, 4). Spovedania mai este numită şi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”, nu în sensul că botezul se repetă (ceea ce nu se face nici în cazuri de revenire în sânul Bisericii a unui apostaziat), ci în sensul că o eventuală cădere a omului botezat poate fi „reparată” prin pocăinţă. Această pocăinţă se manifestă în mod concret în mărturisirea păcatelor la scaunul de spovedanie când, prin mâna duhovnicului, Hristos Domnul dezleagă şi înfiază pe cel ce voieşte să se întoarcă la Dumnezeu cu toată fiinţa lui. Dar tot Botezătorul Ioan ne vorbeşte, în această duminică, despre Cel ce vine şi botează cu Duh Sfânt. Asta înseamnă că dezlegarea de păcate nu este scop în sine, ci un pas necesar pe care-l are de făcut cel ce s-a rupt de Dumnezeu şi acum voieşte a se întoarce la El. Lucrarea omului care se pocăieşte se desăvârşeşte în actul unirii cu Hristos euharistic, în această dumnezeiască întâlnire, când omul primeşte acelaşi Duh Sfânt care a prefăcut darurile de pâine şi vin în trupul şi în sângele Domnului. De aceea şi spune preotul la Sfânta Liturghie, la epicleză, cuvintele: „trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.

***

În următoarea duminică, cea de după Botezul Domnului, aflăm că, după ce Ioan a fost „pus la închisoare”, Mântuitorul a ieşit la propovăduire, primele Sale cuvinte fiind aceleaşi ca ale Înaintemergătorului: „pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). E cuprins aici, în acest îndemn, un lucru esenţial pentru mântuirea noastră: nimic nu se face fără conlucrarea omului cu Dumnezeu! Dumnezeu este Cel care apropie de noi împărăţia cerurilor, dar ea nu se poate impune cu forţa, este nevoie ca noi să ne convertim (pocăim), să ne repoziţionăm cu faţa spre El, să ne arătăm disponibilitatea de a o primi. Aşa este şi în taina spovedaniei, când omul vine înaintea lui Dumnezeu, punând la vedere viaţa lui, mărturisind şi scoţând la lumină păcatele sale, iar Dumnezeu este Cel care curăţă, iartă, dezleagă. Nici omul nu se poate curăţi de unul singur, nici Dumnezeu nu poate curăţi pe cel ce nu vrea aceasta… O aceeaşi conlucrare divino-umană (sau teandrică) se regăseşte şi în taina sfintei euharistii. Numai că, dacă în taina sfintei spovedaniei, iniţiativa aparţine mai degrabă omului ce se hotărăşte să-şi „răsucească” viaţa sa către Dumnezeu, în taina împărtăşirii iniţiativa aparţine mai degrabă Domnului, care, prin duhovnic, cheamă pe cel ce se pocăieşte spre a se apropia de euharistie. Sigur, vorbim aici nu de o diferenţiere categorică, ci doar de una de accent. Pentru că nici pocăinţa omului n-ar putea să înceapă dacă Dumnezeu Însuşi nu ar cerceta pe cel aflat în păcate şi, în chip tainic, l-ar conduce şi l-ar susţine spre a se ridica din cele întunecate, dar nici apropierea de sfântul potir nu se face fără ca omul să-şi dorească şi să creadă că nu poate primi „belşug de viaţă” decât dacă se hrăneşte cu „adevărata mâncare şi adevărata băutură” (Ioan 6, 55).

***

Urmează o duminică extrem de pilduitoare pentru ceea ce se întâmplă şi azi în biserici. Zece leproşi cer mila lui Iisus – Învăţătorul, iar ei sunt trimişi să se arate preoţilor. Pe această cale mergând, ei se vindecă. De ce-i trimite Domnul la preoţii Legii Vechi (precum era şi scris, de altfel, în cartea Leviticul)? Nu putea El să-i vindece direct, fără acest sacerdotal ocol? Evident, putea. Dar ne arată nouă, tuturor, că de păcat – lepra sufletului – nu ne vindecăm decât prin spovedanie – pentru că asta înseamnă „a merge şi a ne arăta preoţilor”! Mergând pe calea aceasta, de fapt pe Hristos-Vindecătorul Îl întâlnim. De aceea şi spune duhovnicul într-un cuvânt rostit înainte de a începe propriu-zis omul a se mărturisi: „iar eu sunt numai un martor…” -, precum şi preoţii Legii Vechi nu făceau decât să constate vindecarea leprosului, să fie martori în faţa comunităţii că vindecarea e reală şi se pot reintegra. Deci mărturisirea se face la Hristos direct, dar prin acest mic „ocol”, pe care-l facem „ţinându-ne” de epitrahil. Însă din faptul că doar un lepros s-a întors, „slăvind pe Dumnezeu” şi mulţumind Domnului, înţelegem că nu este suficient a fi dezlegaţi în taina spovedaniei. Căci numai acest lepros aude cuvintele „credinţa ta te-a mântuit”. Ceilalţi 9 rămân vindecaţi, dar nu sunt şi mântuiţi! Asta înseamnă că fără Hristos euharistic nu există mântuire (euharistie asta şi înseamnă – mulţumire!). Dacă ieşim din păcate, ne lepădăm de cele rele (lepră), dar nu ne întoarcem cu totul la Hristos, fiind mulţumitori, atunci nu am parcurs până la capăt drumul mântuirii.

***

Ultima duminică din prima lună a anului a fost dedicată lui Zaheu, vameşul plin de fărădelegi şi trădător de neam, care s-a cocoţat într-un copac spre a vedea „cine este Iisus”. Această căţărare – distanţare de pământ – înseamnă a te desprinde de păcate, a nu mai trăi la nivelul celor pământeşti. O astfel de elevaţie nu este posibilă decât printr-o umilire, prin a-ţi asuma riscul de a fi luat în batjocură de lume. Acesta este un alt mod de a vorbi despre spovedanie, cea prin care aleg a mă lepăda de o vieţuire după trup, alegând „înălţimea gândului smerit” şi umilinţa, zdrobirea inimii. Ea include şi o sfântă curiozitate, aceea de a vedea cum e Dumnezeu, pe care nu-L poţi zări de la nivelul celor pământeşti pentru că te împresoară mulţime de păcate şi de griji. Dar şi aici sesizăm că spovedania nu este suficientă în sine. Dacă ar fi fost aşa, Zaheu ar fi rămas în copac, iar Hristos Domnul i-ar fi spus tot ceea ce avea de spus lăsându-l în această postură. Or Mântuitorul vine cu un categoric (şi neaşteptat) trebuie: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5). Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu cu adevărat, să-L cunoaştem, atunci trebuie să-l primim în casa sufletului nostru. Euharistia nu este o taină opţională (cum este, spre exemplu, taina sfântului maslu), ci este una obligatorie, este taina tainelor. De aceea „trebuie” să ne străduim a ne împărtăşi, dacă vrem ca Domnul să locuiască în inima noastră. De altfel, acest lucru îl găsim menţionat şi în rugăciunile de dinainte de împărtăşanie. În rugăciunea a doua, a Sf. Ioan Gură de Aur, ne rugăm ca Hristos să intre şi „în casa sme­ritului, leprosului şi păcătosului meu suflet”, iar în cea de a noua rugăciune, a aceluiaşi sfânt, spunem: „de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru mine, îndrăznind, mă apropii”.

***

Acestea au fost parte din învăţăturile despre cele două taine – spovedania şi împărtăşania – pe care le putem desprinde doar cugetând asupra celor auzite în biserici în duminicile din luna ianuarie. Vom continua, într-un număr viitor, să explorăm alte tâlcuri, cuprinse în învăţăturile duminicilor din luna în care ne aflăm acum (şi, apoi, din lunile celelalte). Ca o concluzie parţială, putem sesiza că în multe şi felurite chipuri ne cheamă Hristos Mântuitorul la bucuria împreună-cinării cu El. Nu numai în ceea ce auzim în biserici, dar şi în viaţa noastră de toate zilele am putea sesiza cu cât drag ne cheamă la Dânsul… Numai că noi ne astupăm urechile cu mâini unsuroase, ne lipim ochii de ecrane de tot felul şi ne umplem gura cu roşcove, amăgindu-ne că aşa avem tot ceea ce ne trebuie. Iar din adâncul nostru abia răzbate, uneori, ecoul acelei delicate bătăi în uşa inimii şi vocea Iubirii care nu conteneşte a ne chema. „De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Pr. Constantin Sturzu