Părintele Teofan de la Nera

– Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?

– Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: „Câteodată reuşesc să uit lumea, pierd legătura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul.” Şi părintele Siluan i-a spus: „Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, dacă trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe nimeni luni de zile şi să nu avem nici un mijloc de informare. Ecourile zbaterii continue a lumii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plângem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împlinim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.

– De ce credeţi că se întâmplă aşa?

– Pentru că trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi dimensiunea verticală, pentru că ar trebui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, suntem asaltaţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem „conectaţi” – de fapt, deconectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Dorotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţionează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără computer şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goală, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experienţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concentrare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.

„Moştenim o fire din ce în ce mai stricată”

– Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?

– Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că e o boală care se numeşte „înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere „liberă” – pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.

– Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania… De ce căderea ne este şi mai mare?

– Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din generaţie în generaţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin rostogolirea, generaţie după generaţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcătos.

Nu ne dăm seama de asta, decât când vedem în copiii noştri ce degradare le-am transmis. Un exemplu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu „tu”, pentru că eu fusesem educat să-i apelez numai cu „dumneata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu „tu” au copii la rândul lor, iar aceştia li se adresează cu „bă”. Mâine ce va deveni acest „bă”?

– Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?

– Într-un bloc de zece etaje din Bucureşti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat ortodocşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

„Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă”

– Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?

– Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: „Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăinării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.

Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?… Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, exprimată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se prăbuşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc – în consum de droguri, de pornografie sau în second life, în reţelele sociale… Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, propria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.

– Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?

– Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum suntem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conştientizează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va potrivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă „bine” şi relativ împlinit.

Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protestant. Se pot face însă altele. De pildă, un centru cultural. Avem şi noi unul în proiect, pe lângă mânăstire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au împiedicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultural, nu mă refer la unul strict ortodox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i înveţe să fie oameni. Pe urmă, ar trebui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tinerii noştri nu se mai cunosc în biserică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi neîmpliniri, atunci când formează cupluri. Mi-aduc aminte că părintele Emilianos, stareţul mânăstirii Simon Petras din Grecia şi duhovnicul mânăstirii de maici de la Ormilia, a îngăduit ca tinerele şi tinerii să meargă împreună în tabere mânăstireşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tradiţionalişti s-au arătat indignaţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai „rău” lucru care se poate întâmpla este ca tinerii aceia să se căsătorească, altceva nimic. „Ironia sorţii” face ca marea lor majoritate să fie astăzi membri ai obştilor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în biserică, pentru că nu avem activităţi să-i punem împreună, să comunice şi să dobândească valorile fundamentale ale vieţii şi o perspectivă creştin-ortodoxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o problemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de educaţie, până la petrecerea timpului liber, de la presă la cultură, este insignifiant prin comparaţie cu ce oferă restul societăţii unui om în formare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.

Ca părinte, sunt obligat să-i dau copilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămânţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamurile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evanghelia. Câţi din toţi cei care au auzit Cuvântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

– Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

– Şi de la ei. Dragostea cu care suntem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevredniciei noastre. Când am venit aici, la mânăstire, la început trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lucreze de la câţiva kilometri depărtare, de unde locuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul român veritabil. Dar avea mereu o bucurie pe faţă. Într-o zi, a venit la mânăstire, şi-a deschis desaga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a considerat că avem mai multă nevoie de boţul acela de mămăligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întotdeauna de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pentru generaţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clădeşte nădejdea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educaţie sănătoasă, fie Domnul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.

– Sunteţi o mânăstire care se implică social, din dragoste pentru semeni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voas­tre este primită?

– Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă parte şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Domnului, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost întotdeauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucurie.