Veste, poveste. Lăsați copiii să fugă de-acasă!

O domnişorică de 15 ani a fugit de acasă, din Bucureşti, şi s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Şi-a amanetat nişte lucruşoare din poşetă, un telefon şi nu mai ştiu ce alte flecuşteţe nelipsite de la copiii de astăzi, şi dusă a fost.

De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre şi fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucereşte pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viaţa fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public şi oamenii încep să spargă în dinţi, ca pe seminţe, toate aceste secrete. Şi toate ipotezele. Simţind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O ţară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”. Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de ştiri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată ţara freamătă, România e o faşă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea îşi dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoţi, poliţişti, profesori vin la televiziuni şi comentează evenimentul. Se ţes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruţi, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbeşte. Şeful Poliţiei Române ţine conferinţe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleşeala ei milenară şi le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puţin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Şi atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu şi-a scos dronele de căutare, ONU s-a abţinut să dea o rezoluţie. Şi cine ştie ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.

Să reţinem că domnişoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Şi o ţară întreagă s-a pus de-a curmezişul în drumul ei. Toţi s-au aprins de la Facebook şi au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum şi cu multă gălăgie, uitând de toţi ceilalţi copii dispăruţi şi îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtăşite. Şi totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?

Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulţi ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!
Acasă era bine, nu-mi lipsea nimic, ai mei mă iubeau, n-aveam nicio grijă. Dar sub acea îndestulare călduţă clocotea o nelinişte răvăşitoare: voiam să văd trenul!
Auzisem de tren, de la fraţii mai mari, mi-l arătaseră în cărţile lor de şcoală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunza flăcării tremura pe perete, fraţii mei îmi spuneau poveşti înspăimântătoare despre fiara care mânca jar şi scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roţi, într-un şir lung, mai lung decât drumul de-acasă până la pădure, cel mai lung drum bătut vreodată de mine. Cică era cu totul şi cu totul din fier, nu obosea niciodată, putea să meargă fără oprire prin toată lumea, ajungând chiar până la Iaşi. Despre Iaşi ştiam că e un oraş mare, unde nu există noapte, pentru că se aprinde câte un bec la fiecare casă.

Eram fascinat de poveştile despre tren. Şi când fraţii mei s-au plictisit să mi le tot spună, am început să întreb prin sat: “Eşti om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?”. Şi ei îmi povesteau, fiecare cât ştia şi cum putea. Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud şuieratul cumplit al trenului de Iaşi, venind de peste dealuri şi văi, de cine ştie de unde. Şi în loc să mă înspăimânt şi să fug în casă, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu braţele desfăcute, fiindcă îmi spusese un moş că se cutremură pământul când trece trenul, şi voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri. Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate şi, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băţ prin ogradă, cu un şirag de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, şi făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiştocul de Mărăşeşti pe jos eu îl luam pe furiş, haţ!, şi scoteam si fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Aşa am învăţat să fumez înainte de a merge la şcoală, dar îmi iert asta acum, ca nefumător ce am devenit, conştient fiind că uneori pasiunile te pot duce în direcţii greşite. Dar ce ne-am face fără pasiuni?

Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea şi mi-a cumpărat un trenuleţ din plastic. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă două cărămizi puse în picioare şi una în lung, peste ele. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, beţe, pietre, cârpe, pământ, am construit oraşe, poduri, am ridicat munţi şi am sfredelit tuneluri, am plantat păduri şi le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi.

Totul era frumos câteva zile, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Şi într-o zi am fugit de acasă. Voaim să văd trenul, trenul adevărat.

Am luat-o în direcţia de unde mi se părea mie că vin, în liniştea umedă a nopţii, strigătele trenului-tren, cel viu şi frumos. Aş fi putut să o iau într-o direcţie greşită, să ajung cine ştie unde, dar parcă m-a chemat ceva în direcţia potrivită şi am ajuns unde voiam, la halta de pe malul Jijiei.

A fost un drum periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculţ, având la mine doar o punguţă cu mămăligă rece şi cu ceapă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văile verzi, câte un ochi de apă rece. Dădeai broscuţele cu burta galbenă la o parte şi beai, îţi trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în poveşti, ci veneau în sat să mănânce oi, am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moş Ion, la stână, el trăgea cu puşca după lupi. Mistreţii erau ceva obişnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveai de ce mă teme. Ştiam că mai sunt, ascunşi prin păpuşoi, şi bandiţi, borfaşi sau oameni nebuni scăpaţi de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri şi câte şi mai câte grozăvenii din poveştile noastre copilăreşti, dar am strâns din dinţi şi am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpuşoi şi prin văioage, ca să nu mă vadă careva şi să mă ducă de urechi acasă.

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit ţipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscaţi. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforţare.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Ştiam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineaţa. M-am ascuns sub malul Jijiei şi l-am aşteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, ştiam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peştele cu mâna din culcuşul lui de mâl, scoicile. Atunci, aşteptând trenul, am prins peşti cu mâna, câţiva cărăşei, şi i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriş, cepuşoare de pur, cu gust de usturoi, şi mi-am potolit foamea.

Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simţit în tălpi. Pământul înviase şi mă gâdila. Am alergat spre staţie. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfinţitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineaţă s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâşnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, şi mi-am lipit obrazul ars de soare, cu băşici cleioase, de platoşa lui de tablă, rece, mirosind a smoală şi, nu ştiu cum, a depărtări. Aş fi vrut să-l pot îmbrăţişa, să-l ţin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simţit că se smulge încet de pe şine, că nu-l pot ţine pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt şi am sărit pe scară. Tremurând, am păşit în tren cu teamă şi cu bucurie, ca într-o biserică.

Ca şi în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o şi guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit şi pe mine. I-am spus, cu inocenţă, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să şi merg cu el, să ajung până în Iaşi, oraşul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraş de pe pământ. Naşul m-a dus până la Iaşi, unde m-a dat pe mâna Miliţiei. Miliţienii mi-au dat mâncare şi m-au dus să dorm la camera Mama şi copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiţă şi mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buştean. N-am văzut Iaşul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineaţa, un miliţian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în braţele altui miliţian, care mă aştepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o şaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Ştia de seara că lipseam de acasă, dar nu-şi făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ţinuţi în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moş Ion, la herghelie, la nănuţul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuţa din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Miliţianul se aştepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieş” ‒ şi m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de şef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iaşi? Singur, nu de mânuţă. Eram eroul tovarăşilor mei de joacă şi chiar al meu însumi. Nu şi al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieşit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simţeam bătaia. I-am zis că şi dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Preţul era prea mic.

A fost cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Călătoria mea iniţiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viaţa. Am învăţat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îţi colorează viaţa.

Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren.

Viorel Ilişoi