Student în România anului 2014: „N-am curajul să spun că țin post”
Astăzi este lăsata secului de carne. Mâine, 24 februarie, începe Săptămâna Brânzei, iar pe 3 martie începe Postul Mare.
Luna aprilie, anul 1951, închisoarea de la Pitești. Nicolae Purcărea, un tânăr deținut politic de 28 de ani a coborât în infern. Reeducare prin tortură. După 11 ani de închisoare, în care a suferit pentru a-și păstra credința și demnitatea, stătea drept înaintea lui Eugen Țurcanu, cel mai cumplit torționar al României comuniste. Țurcanu îl întreabă cu dispreț:
“Mai crezi în Dumnezeu? Cred, a răspuns fără teamă Nicolae. Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii și tot te voi topi!, a spus Țurcanu, cu mânie.”
În urma acestui dialog, chinurile au mai continuat, cu întreruperi, până în anul 1964, când au fost grațiați deținuții politici.
63 de ani mai târziu, după 38 de ani de comunism și 25 de ani de libertate. O societate democratică, tolerantă, care luptă pentru libertatea de exprimare și este împotriva discriminării:
Un tânăr este picat la un interviu pentru un post într-o multinațională, pentru că, spre sfârșitul evaluării, atunci când este întrebat ce face în timpul liber, afirmă că este voluntar într-o asociație pro-viață.
O studentă cu convingeri creștin-ortodoxe refuză să-și primească în camera de cămin câțiva prieteni care mergeau cu preotul de Bobotează, pe motiv că vor râde colegii de ea.
O studentă la Asistență Medicală este trimisă în restanță, după ce afirmă la un examen că avortul este o traumă și are consecințe fizice, psihice și sufletești asupra femeii.
Unei tinere îi este rușine să afirme în fața colegilor că ține post, din teama de a fi considerată retrogradă, așa că preferă să mănânce de dulce când sunt ei prezenți, pentru a nu fi luată în râs.
Cu toate că unii dintre cei menționați își afirmă clar valorile în care cred, în aer plutește aceeași presiune nerostită public – de a renunța la credință și valori pentru a fi integrat în societate, la fel ca în anii ’50; diferența ar fi că, în prezent, tortura fizică este înlocuită cu marginalizarea, disprețul și lipsa de respect, eventual cu o remarcă de genul celeia pe care am primit-o eu în urmă cu două săptămâni: „într-o țară normală, tu ar trebui să fii în închisoare”. Despre acest episod voi mai scrie, acum l-am amintit doar pentru a ușura comparația între cele două momente menționate și a reflecta despre cum poate fi înțelesă normalitatea.
Una dintre deosebirile între cele două perioade este faptul că din sufletele noastre s-au „topit” tăria morală, demnitatea, puterea mărturisirii credinței, pe care le-au avut acea generație de intelectuali, oameni de cultură și clerici care au suferit în temnițele comuniste.
Nu numai societatea este de vină pentru ceea ce ni se întâmplă, ci și lipsa noastră de verticalitate și curaj în afirmarea adevărului în care credem. Sfântul Nectarie al Eghinei identifică această stare ca fiind o lipsă de bărbăție morală și spune că este cea mai gravă neputință sufletească, pentru că din cauza ei apar toate greșelile: „Cel lipsit de vigoare morală nu are forța de a se împotrivi nici ispitelor care vin dinafară, și nici celor care se nasc dinlăuntrul inimii; nu este în stare să respingă păcatul; recunoaște frumusețea harului și a virtuții și mărturisește duhoarea și urâțenia păcatului, dar îi este cu neputință să se împotrivească și să rămână ferm în dorirea binelui. Cel care nu are tărie morală ajunge un om foarte rău și primejdios pentru toți.”
Lipsa bărbăției morale are drept consecințe lașitatea, compromisul și, în final, imoralitatea, fiindcă la început ești tentat să faci un rău pentru a te integra, iar în final ajungi să crezi că acel lucru rău este, de fapt, bun și te obișnuiești cu el.
Alexandra Nadane
