Izvoarele antice despre regele get Burebista

Singurele surse directe, descrieri și imagini pe care o avem despre regele Burebista se găsesc  Strabon: Geografia VII.3.5, VII.3.11 și XVI.2.39; Iordanes: Getica XI 67; și inscripția găsită la Balcic în Bulgaria ce se găsește azi în Muzeul Național din Sofia, și care este un decret din partea conducătorilor Orașului Dionysopolis pentru Acornion.

Burebista este astfel prezentat de Strabon:

„VII,3,5. Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, [Zamolxis] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe sciţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care-i jertfeau şi-i mâncau, slujindu-se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobândit marea numele de «neospitaliera». Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s-a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât sciţii, bau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii? Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strângă bogăţii sau să facă negoţ decât dând o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu-i fi cunoscut el pe sciţi, când doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi? Căci pe atunci sciţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene: «Pe etiopieni, pe liguri şi pe sciţii hipemolgi». De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – când este vorba de învoieli -, Homer i-a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cât de cât viaţa îndeletnicindu-se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rând, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon. De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre sciţi: «Sciţii care mănâncă brânză din lapte de iapă şi au legi bune». Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe sciţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decât noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s-a răspândit aproape la toţi, corupând moravurile şi introducând la sciţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să-şi mulţumească nenumăratele lor pofte. Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetându-se a porni pe mare, ei s-au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblânzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.

VII,3,8. Sciţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scit împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i-a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s-au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sunt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea. Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lângă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate. Regele, primindu-i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n-a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care-l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decât orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu]. Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l-a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i-a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dânşii. Iar după ce l-a cinstit ca pe un oaspe, a legat prietenie cu el şi l-a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale. Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci când poetul zice: «a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»? Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinând că ei nu sunt decât născocirea poetului, întrucât n-ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într-adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s-a prefăcut în misi. Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rând.

VII,3,11. Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – până în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la «sciţii dai», care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într-adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia. Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sunt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri. Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpânirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.”

Strabon, istoric și geograf grec, trăiește la cumpăna dintre cele două ere (aprox. 60 î.Hr. – 20 d.Hr.) dar înaintea celor două războaie daco-romane. Pentru greci nimeni și nimic nu putea fi deasupra Eladei, de aceea apelativele ușor jignitoare la adresa lui Zalmoxe. A călătorit mult, dar în documentarea lucrării sale Geografia a apelat atât la propriilor observații, la operelor predecesorilor săi, inclusiv Homer, Eratosthenes, Polybius și Poseidonius, dar și la istorii și povestiri auzite de la comercianți și navigatori din vremea sa. Din acest motiv vedem o continuă dezbatere pe care Strabon o creează cu informațiile din cărțile scrise înaintea sa despre anumite locuri.

La Iordanes:

Se face mai mult referire la rolul pe care Deceneu l-a avut în reformarea statului și ne mai oferă o dată istorică: ”Apoi, în timpul domniei la goti a lui Burebista, a venit în Gotia Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală.” (Getica 67) Țineți cont că Getica e scrisă târziu la mijlocul secolul VI, deci la peste 500 de ani de la desființarea Daciei lui Decebal de către un istoric got romanizat care încearcă să înflorească istoria goților folosidu-se de frânturi de istorie provenite din lucrări din vremea sa, pierdute azi, și incurcă pe goți cu geți.

 Decretul lui Acornion, prin care acest cetățean grec, răsplătit pentru eforturile sale diplomatice, determină evitarea invadării de către Burebista a orașului în care locuia

„Și în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi și cel mai mare din regii din Tracia și stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunărea n.n.) și de dincolo și a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista n.n.) în cea dintâi și cea mai mare prietenie, a obținut cele mai bune foloase pentru patria sa […] atrăgându-și și bunăvoința regelui spre binele orașului […] Și fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius și întâlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lângă Heracleea Lyacestis (azi Bitolia-Monastir n.n.) … a purtat cele mai frumoase negocieri.“

 Nu vom face comentarii si interpretări tocmai pentru că aceasta este o prezentare a surselor. Ceea ce trebuie să cunoașteți este faptul că pe măsură ce un autor antic vorbește de evenimente petrecute cu mult înaintea timpului său, el obisnuieste să copieze din alte lucrări.

Sursa textelor: Izvoare privind Istoria României, Editura Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1964