Postul Mare începe anul acesta luni, 3 martie

În Biserica Ortodoxă luni, 3 martie 2014, începe Postul Mare care precede sărbătoarea Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 20 aprilie. Astfel, perioada de postire din postul Sfintelor Paști anul acesta este de luni, 3 martie, până sâmbătă, 19 aprilie, inclusiv.

Mai multe informații despre istoricul și semnificațiile Postului Mare în Biserica Ortodoxă aflăm de la Părintele Prof. Dr. Ene Braniște din lucrarea Liturgica Generală apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993:

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή).

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, în grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adică Duminica brânzei, în slavo-rusă = Nedelia Sîropustnaia sau proşenoe voskresenie, adică Duminica iertării) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămână Patimilor, inclusiv.

Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămână dintre Florii şi Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămână Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή, Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. 7, 7 şi 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Iisus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei 4, 1-2 şi Luca 4, 1-2) ş.a.m.d.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru re-naşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile – atât cele din tradiţia universală, cât şi cele din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ – nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de învierea lui Hristos, serbată la Paşti.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În sec. IV, de ex., canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul, vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În sec. VII, canonul 56 al Sinodului trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fizic) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.

În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la. Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea şi după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea ortodoxă). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), oare pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de Săptămâna brânzei sau săptămâna albă (προνήστιμος sau τυροφάγος εύδομάς, Sedmiţa sîrnaia). Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Paştilor e ţinut şi în Biserica Romano-Catolică; el ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rest din ceremonialul penitenței publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.