„Nu e nimic mai presus de Liturghie în viaţa noastră“
În istoria Bisericii, scrisă de sfinţi şi de cei care încearcă să fie asemenea lor, este înfăţişată calea vieţii duhovniceşti. Această viaţă este rodul legăturii între părinţi şi fii, căci Dumnezeu nu a lăsat în Biserică stăpâni şi sclavi. Ceea ce ne-au lăsat Părinţii exprimă modul cum ne dezlipim de patimi şi urmăm voii lui Dumnezeu. Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex, Anglia, ucenicul stareţului Sofronie Saharov, fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul, ne-a împărtăşit, în trecerea lui prin România, câteva gânduri despre vieţuirea întru Hristos a omului.
Părinte arhimandrit Zaharia, care este perspectiva din care vă trăiţi viaţa?
Nu ştiu ce să răspund la această întrebare. Urmez viaţa mănăstirii în care trăiesc. Pentru mine viaţa este slujba de la mănăstire, în centrul căreia este Sfânta Liturghie. Iar timpul care îmi rămâne este dedicat pregătirii pentru Sfânta Liturghie. Nu e loc de altceva în mănăstiri. Tot ce trăim, tot ce facem este ca să putem avea Liturghia. Încercăm şi ne străduim în fiecare zi ca să trăim Liturghia mai bine decât o facem acum. Nu e nimic mai presus de Liturghie în viaţa noastră. Cei doi poli ai vieţii noastre în mănăstire sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui Iisus. Fiecare din ei se sprijină şi se completează unul pe altul. E posibilă Liturghie fără împărtăşire la fiecare participare? Cred că putem. Pentru că a fi în Liturghie, a participa la ea înseamnă să te împărtăşeşti de harul pe care îl trimite Dumnezeu asupra întregii adunări de oameni, a credincioşilor. Cred că dacă participăm la Liturghie cu smerenie şi cu rugăciune, putem primi aproape tot atât de mult folos ca atunci când ne împărtăşim cu Sfintele Taine.
Nu trebuie să uităm că atunci când ne facem părtaşi adunării creştinilor ce participă la Liturghie, cumva ei ne împărtăşesc şi nouă din darurile primite de ei. Şi nu numai că devenim părtaşi la darurile celor pe care-i vedem împreună cu noi la Liturghie, ci primim şi darurile Sfinţilor care participă nevăzut la slujba Liturghiei. Există o mare şi binefăcătoare lucrare asupra sufletului omului care ia parte la Sfânta Liturghie. Cu o condiţie. Să o facă cu smerenie. Vă dau un exemplu. Trebuie să merg într-o zi la dentist. Sigur, nu mă voi împărtăşi în acea zi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să merg la Sfânta Liturghie. Mă duc la Liturghie, particip la ea şi mă voi umple de tot atâta har ca atunci când merg să mă împărtăşesc. Mă refer mai ales la femeile care nu se pot împărtăşi într-o anumită perioadă. Mi s-a întâmplat ca să aflu despre mai multe persoane că au plecat cu mai mult har de la Liturghie atunci când nu s-au împărtăşit, fiindcă nepregătindu-se pentru împărtăşanie au fost mai puţin încordate şi s-au putut ruga mai bine. Deci în chip excepţional se poate întâmpla şi asta. Dar aceasta nu e o regulă. Liturghia e un eveniment aşa de mare, încât are energia care susţine întregul univers, întreaga lume. E mai mult decât împărtăşirea noastră de Hristos prin Sfintele Taine.
Cineva de curând s-a convertit la credinţă în urma unui accident. Şi s-a tot străduit să fie mai bun, să dea milostenie, să nu răspundă răului cu rău, să se schimbe. Dar nu a reuşit mare lucru. Cineva l-a sfătuit să procedeze altfel şi i-a spus: Caută să-i faci loc lui Dumnezeu în sufletul tău şi atunci vei vedea cum lucrează bunătatea. De ce la început lucrurile nu au dat roadă? Sfintele Scripturi ne spun într-un verset din Vechiul Testament că „tot omul este mincinos“. Într-o zi îi făgăduim lui Dumnezeu o mulţime de lucruri, iar a doua zi Îi arătăm spatele. Trebuie să cunoaştem această instabilitate a firii noastre nerenăscute în Duh şi să ne smerim. Atunci când ne vom smeri în duh, intrăm uşor în legătură cu Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeul nostru este Părintele milostivirii şi al mângâierii. Atunci când ne apropiem de El într-un duh smerit, El ne mângâie şi primim harul Lui. E uşor să-L cunoaştem pe adevăratul nostru Dumnezeu atâta vreme cât ne apropiem de El cu smerenie şi inimă înfrântă. Dumnezeul creştinilor are o mare slăbiciune: El se pogoară în inimile înfrânte. Dar această slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât orice tărie omenească, fiindcă prin aceasta a mântuit pe tot omul. De aceea încercăm să avem un duh smerit, să ne pocăim, să avem o inimă înfrântă, ca să intrăm în legătură cu acest Dumnezeu al îndurărilor, al milostivirii şi al mângâierii.
Cum putem schimba părerea rea pe care unii oameni o au despre noi? Ce putem să facem? Trebuie să facem ceea ce a făcut Iacov din Vechiul Testament. Patriarhul Iacov a fugit de la faţa lui Esau care îl urmărea şi căuta să-l omoare. Însă a vrut să se reîntoarcă în casa sa pentru că nu mai putea să stea în pustie. Să se întoarcă la Esau însemna să rişte moartea, să stea în pustie nu mai putea. Deci nu avea nici o ieşire. Dar, ca întotdeauna, există o soluţie atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Şi a stat în rugăciune toată noaptea. Şi către dimineaţă L-a simţit pe Dumnezeu şi I-a zis: „Nu Te voi lăsa până nu mă binecuvântezi“. Atunci a auzit glasul Domnului, care i-a spus: „Iacove, pentru că ai fost puternic cu Dumnezeu (pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu), şi cu oamenii vei fi puternic (şi cu oamenii vei ieşi biruitor)“ (Facere 32, 27). Când a primit acest cuvânt şi binecuvântarea acestui cuvânt al Domnului, s-a dus de-a dreptul să se întâlnească cu Esau. Iar când întâiul născut al lui Isaac a simţit smerenia din duhul lui Iacov şi binecuvântarea lui Dumnezeu care era asupra lui, inima lui s-a schimbat. În loc să-l omoare pe Iacov, a căzut de gâtul lui, l-a îmbrăţişat plângând, gata să-i dea jumătate din avuţiile lui.
Din această pildă tragem o importantă învăţătură: dacă avem o relaţie dreaptă şi strânsă cu Dumnezeu, aceasta se va răsfrânge asupra tuturor relaţiilor orizontale pe care le avem cu ceilalţi oameni. Un lucru bun de făcut când avem greutăţi cu oamenii este să ne rugăm pentru ei şi să-L rugăm pe Dumnezeu să pună în inimile lor cele bune pentru noi. Lucrul acesta îl învăţăm din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unde ne rugăm lui Dumnezeu ca El să pună în inimile ocârmuitorilor cele bune pentru Biserica Sa. Am văzut minunate schimbări la oameni în urma acestei rugăciuni: „Doamne, grăieşte în inima lui cele bune pentru noi“. Ne macină totuşi ţinerea de minte a răului. Cum putem scăpa de rănile pe care ni le-au lăsat anumite persoane în viaţa noastră. Tot zicem că iertăm, dar, de fapt, minţim. Trebuie să ne rugăm pentru oamenii care ne-au rănit. Şi chiar mai mult, să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că i-a scos în calea noastră ca să ne arate cât de departe suntem noi de El. Cum să facem să ne fie dragă rugăciunea când astăzi, după 10-15 minute, simţim că deja ne-am rugat suficient. Cum să ne facem chef de rugăciune? În Psalmi se zice că rugăciunea naşte rugăciune.
Dacă ne rugăm constant cât putem, până la urmă cantitatea va duce şi la calitate. În chip firesc, cantitatea va duce şi la calitatea rugăciunii, şi ea ne va fi dragă. Atunci când te rogi, rugăciunea te duce undeva, te centrează pe ceva. Cum faci atunci când vine îndoiala care îţi spune că e primejdios unde intri acum? Îndoiala te blochează. Cum procedăm? Biserica este o şcoală a rugăciunii. Şi noi avem o mulţime de rugăciuni pe care Biserica ni le-a dăruit ca să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu ajutorul lor. E ca şi în viaţa laică, dacă vrei să devii scriitor, trebuie să înveţi gramatica şi sintaxa unei limbi. După ce le-ai învăţat bine şi le stăpâneşti, apoi îţi dezvolţi propriul tău stil şi poţi să spui cum vrei tu, devii original. În chip asemănător, rugându-ne cu rugăciunile Bisericii, ne învăţăm cu un anume duh de rugăciune prin care vom spune mai târziu propriile noastre rugăciuni. Atunci suntem în duhul rugăciunii Bisericii, iar îndoielile dispar. Sigur, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel, avem un singur învăţător la rugăciune, Domnul Însuşi. Dar referitor la rugăciunea minţii? Dacă o practicăm, ea ne creează anumite stări. Cum putem şti dacă ce simţim este de la Dumnezeu? Da, când avem îndoieli, este un bun moment şi prilej să-i întrebăm pe părinţi. Pe părinţii noştri duhovniceşti. Dumnezeu nu a zidit în Biserică stăpâni şi sclavi, ci părinţi şi fii. În timp, şi fiii devin părinţi la rândul lor. Deci, Dumnezeu ne-a dat părinţii. Dacă avem îndoieli, să mergem cu întrebarea la părinţi.
