Născut în România
Poate ca ar fi timpul sa alintam copiii talentati ai României “Micul Geniu Enescu sau Lipatti”, nu doar “Micul Geniu Paganini sau Mozart”
Vioara lui George Enescu, numita “Catedrala”, o vioara Guarnerius del Gesu din 1731 – semnata Bartolomeo Giuseppe Guarneri. Toate viorile lui Enescu aici.
“Pentru mine, Enescu va ramane una din veritabilele minuni ale lumii. Radacinile puternice si nobletea sufletului sau sunt provenite din propria lui tara, o tara de inegalata frumusete” – Lordul Menuhin of Stoke d’Abernon, despre românul George Enescu si despre România.
La 3 ani, in 1884, asculta taraful de muzica populara din sat si facea si el unul, cu un fir de ata prins pe un lemn – o vioara, cu doua bete – un tambal, iar dintr-un suierat din buze – un nai.
La 4 ani, in 1885, stia sa citeasca si sa scrie, sa adune si sa scada. Primea prima vioara “serioasa” pe care canta “dupa ureche” (din memoria sa uluitoare) muzica auzita in sat si invata cateva notiuni muzicale. Lautarul satului, Lae Chioru’ a observat cum copilul de doar 3 ani ii reda vocal muzica perfect, din memorie, asa ca a inceput sa il invete cate ceva despre muzica si instrumente.
La 5 ani, in 1886, visa sa devina compozitor – mai mult decat un vis, o idee fixa. A fost dus la Conservatorul din Iasi, la compozitorul Prof. Eduard Caudella, tot un copil minune al muzicii romanesti. Profesorul a ramas impresionat de cum Enescu putea canta din memorie. L-a trimis acasa, sa invete notele si sa se intoarca peste doi ani. Acasa a invatat notele muzicale si sa cante la pian. Si a inceput sa compuna. Prima compozitie: la “cinci ani si un sfert”. Exista un manuscris cu titlul “Tara Romaneasca – opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman in varsta de cinci ani si un sfert”. Tot la 5 ani a aparut si in primul sau concert.
La 6 ani, in 1887, a deprins tainele pianului si isi dadea seama ca acest instrument il poate ajuta sa compuna. Astfel ii apareau si alte compozitii muzicale, precum “Hora Sinaia” si “Revedere” (dupa versurile lui Eminescu) si “Fantasie mica”.
La 6 ani desena, picta si scria poezii, vorbea limbi straine. Era si meritul guvernantei din Franta, profesoara Lydie Cedre, care l-a intiat in desen, pictura, limbile franceza, germana si engleza, golf, filatelie si muzeistica. L-a invatat bunele maniere, l-a dus la concerte si a cantat cu el la pian, la patru maini, primele sale compozitii. Profesorul Caudella i-a sfatuit parintii sa il trimita la Viena.
La 7 ani, in 1888, incepea studiul la Conservatorul din Viena, unde a interpretat ca prim solist in prezenta lui Brahms. Profesor de compozitie i-a fost Robert Fuchs de la Academia din Viena, iar Joseph Hellmesberger-junior, profesor de vioara de la Academia din Viena.
La 9 ani, in 1890, vorbea la perfectie engleza, franceza si germana.
La 12 ani, in 1893, la 15 iulie, era absolvent al Conservatorului din Viena, cu medalia de argint.
La 13 ani, in 1894, avea deja schitate cele 3 simfonii pe care le va definitiva si perfectiona in timpul scolii, la 16 – 18 ani.
1894: “Genialul copil-artist de 13 ani George Enescu a executat timp de trei ore si mai bine bucati muzicale, unele fiind compozitii proprii de cea mai mare forta artistica, ca intr-un vis sublim, in Dorohoiu” – Ziarul “Curierul Roman”, 6 octombrie 1894.
La 14 ani, in 1895, se perfectiona la Conservatorul National din Paris, unde studia compozitia cu Gabriel Faure si Andre Gedalge. Profesor de vioara i-a fost Martin Pierre Marsick, de la Academia din Paris.
La 15 ani, in 1896, incepea sa definitiveze Poema Romana.
4GeorgeEnescu14aniLa 16 ani, in 1897, definitiva cele 3 “simfonii de scoala”: Poema Romana Op. 1 pentru orchestra si cor barbatesc, Sonata nr. 1 pentru pian si vioara in Re major, Op. 2 si Suita nr. 1 in sol minor, in stil vechi pentru pian, Op. 3.
La 16 ani si jumatate, pe 6 februarie 1898, avea loc prima auditie a compozitiei Poema Romana Op. 1. S-a bucurat de un succes imens, fiind aprecieri atat din partea publicului cat si a presei, in interpretarea orchestrei “L’Association Artisque” sub bagheta dirijorului si violonistului Eduard Colonne.
La 18 ani, in 1899, compunea Sonata nr. 2 pentru pian si vioara in Fa minor Op. 6.
La 18 ani, in 1899, era absolvent al Conservatorului din Paris, cu locul I “Premiere Prix de Violin”, primind ca premiu vioara “Bernardel”, inscriptionata cu numele sau.
1894, Alfred Cortot, celebru pianist francez, in “Amintiri”: “Aveam 17 ani si eram la Conservator. Am vazut intrand un baiat cam de vreo 13 ani. Era solid, indesat si purta o haina prea stramta si un pantalon prea scurt pentru el. Un cap mare, nespus de ganditor, cu ochi care priveau neincetat intr-o alta parte, tacut. Nu semana a copil. L-am necajit, asa cum fac elevii mai vechi cu cei noi. Insa el, Georges Enesco, nu se tulbura sub focul de artificii al intrebarilor noastre: Unde ai vrea sa intri? Nu stiu. Dar canti la ceva? Da. La ce instrument? La vioara. Atunci intri la Marsik? Poate. Canta putin, sa auzim si noi. Daca vreti… Si Enesco canta magnific un fragment din Concertul de Brahms. Dar cant putin si la pian… Si Enesco se aseza la pian si canta magnific Allegro din Sonata 21 Aurora de Beethoven. Totusi prefer sa compun. Cum, compui? Da. Dar ce? Lieduri? Nu, simfonii. Am scris deja trei.
In casuta asta s-a nascut in 1881, in Romania, in satul Liveni de langa Dorohoi, George Enescu, primul copil minune / genial in compozitie muzicala al Romaniei, cu primele compozitii la 5 ani, in casa parinteasca; compozitiile incepute la 13 ani in casa parinteasca si definitivate la conservator, la Paris – trei, la varsta de 16 ani si una la 18 ani.
George Enescu: “Eram, daca-mi amintesc bine, un copil silitor si chiar destul de constiincios. La patru ani stiam sa citesc, sa scriu, sa adun si sa scad. Nu era meritul meu, caci imi placea invatatura si aveam groaza de aproape toate jocurile, mai ales de cele brutale – le gaseam nefolositoare, avand simtamantul ca pierd timpul. Fugeam de zgomot si de vulgaritate, iar mai mult decat orice simteam un fel de spaima innascuta in fata vietii. Ciudat copil, nu?” Lucru curios: nu stiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea putin, nu am avut pe langa mine vreo persoana sa ma influenteze si, totusi, de copil, am avut aceasta idee fixa de a fi compozitor. De indata ce am avut la dispozitie un pian, am inceput sa compun. Am schimbat cu o adanca bucurie instrumental monodic pe care cantasem pana atunci, cu un instrument polifonic. Dupa ce nu putusem face altceva decat sa execute niste melodii fara cel mai mic acompaniament, ce bine era sa ma desfasor acum in acorduri! Si fara sa mai stau pe ganduri – am inceput sa compun”… “Intre 1888 si 1893, Johannes Brahms venea de multe ori pentru a vedea repetitiile orchestrei studentilor din care am facut parte (a Conservatorului de Muzica din Viena). Brahms asculta compozitiile colegilor mei, urmarind paginile partiturilor si mormaind. Ca prim violonist am cantat in prezenta lui Brahms prima sa Simfonie – aceasta splendida Simfonie al carei final era inspirat din Simfonia a IX-a – si am cantat, tot ca prim solist, Concertul in Re minor, Op. 15 pentru pian si orchestra”… “De cate ori se juca Wagner la Opera din Viena mergeam sa ascult faimoasa orchestra al carei conducator era Hans Richter. Desi m-am luptat sa ma scutur de influentele lui Wagner, nu m-am putut opri sa nu il iubesc toata viata”. – “Les souvenirs de Georges Enesco”, Editions Kryos, 2006 – din bibliografia intocmita de muzicologul si criticul muzical francez Bernard Gavoty.
Desi isi dorea doar sa compuna muzica, George Enescu a devenit si un virtuoz al viorii in timpul studiilor. La Conservatorul din Paris se organizau concursuri de vioara si cum era foarte constiincios, George Enescu lua in 1898 premiul II la interpretare, iar la absolvire (clasa de vioara), pe 2 august 1899, lua premiul I si primea cadou o vioara Bernardel inscriptionata cu numele sau.
La 20 de ani, in 1901, avea loc prima auditie a celor doua “Rapsodii Romane”, iar succesul i-au asigurat un loc important in galeria universala a marilor compozitori ai secolului XX.
La 21 de ani, in 1902, devenea membru al Societatii Compozitorilor Francezi.
La 23 de ani, in 1904, era prieten cu Pablo Casals si Marie Gai, la Bordeaux. In aceeasi perioada a legat o stransa prietenie cu Maurice Ravel, Jacques Thibaud, Florent Schmitt, Alfred Cortot, Roger Ducasse, Paul Ladmirault.
Mare admirator al lui Paganini, George Enescu ii sfatuia pe tinerii violonisti sa “nu se desparta toata viata de cele 24 de Capricii”. Enescu a si compus acompaniamente de pian pentru Capriciile 6, 16 si 24, precum si pentru Le Streghe Op. 8 (nu s-au publicat).
Cele mai mari orchestre simfonice si cei mai straluciti solisti din lume redau particele ale folclorului autentic romanesc atunci cand interpreteza operele simfonice ale compozitorului George Enescu. Doar pentru ca un copil minune de doar 3 ani, un copil genial dintr-un sat uitat de lume din Romania se indragostea de muzica prin intermediul folclorului autentic romanesc.
Profesorul George Enescu
Toata lumea stie ca George Enescu i-a fost profesor celebrului Sir Yehudi Menuhin/Lord Menuhin of Stoke d’Abernon, unul dintre cei mai mari violonisti si dirijori ai lumii, cu cea mai prestigioasa si longeviva carariera muzicala din secolul XX.
Dar de ce l-a iubit atat de mult copilul Yehudi Menuhin pe George Enescu? Yehudi Menuhin avea 10 ani cand i-a fost prezentat compozitorului, violonistului si dirijorului George Enescu, la Paris, in 1926. L-au dus parintii, pentru a primi lectii de la maestrul Enescu. Dupa ce l-a ascultat pe copil interpretand “Simfonia Spaniola” de Lalo, George Enescu a exclamat: “Ce naiba vreti sa il mai invat?” Cred ca incurajare mai mare, pentru un copil de 10 ani, nu poate exista – cand o personalitate de talia lui George Enescu recunostea valoarea unui copil. Desi Enescu se intorsese in Romania, parintii lui Menuhin nu au renuntat la lectii. Venisera de peste ocean pentru asta. Si-au luat casa in Paris si au asteptat ca Enescu sa se intoarca. George Enescu s-a intors din Romania si a acceptat sa ii dea lectii lui Yehudi Menuhin, dar fara sa accepte vreun ban. George Enescu a devenit un al doilea tata pentru Yehudi Menuhin, nu doar mentor. Enescu l-a tratat pe Yehudi Menuhin ca pe copilul sau. L-a invatat tot ce stia, l-a adus in Romania, in 1927. A locuit la vila “Luminis” din Sinaia impreuna cu George Enescu, unde a luat lectii de vioara.
Sir Yehudi Menuhin: “Enescu avea inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista”.
George Enescu le-a mai fost profesor violonistilor Christian Ferras, Ivry Gitlis si Arthur Grumiaux, Ida Haendel, Szeryng sau Ute Ughi – doar cativa dintre cei mai cunoscuti violonisti care s-au perfectionat in arta interpretativa sub indrumarea sa.
Profesorul George Enescu. Copil minune, promotor al copiilor minune. De curand, in 2013, a aparul cartea “Copiii minune ai muzicii romanesti, 1673 – 2013. De la Cantemir si Enescu pana la Lipatti si Ursuleasa”, a muzicologului si criticului muzical Viorel Cosma, academician. Din care am aflat ca George Enescu a avut si alti discipoli, din Romania: Dinu Lipatti, Radu Mihail, Lola Bobescu, Mihai Constantinescu, Mandru Katz si Valentin Gheorghiu.
George Enescu si-a iubit mult tara si pe copiii artisti ai Romaniei. Ca un copil minune ce fusese, stia sa recunoasca imediat alti copii minune. A facut tot ce a putut ca valorile tarii sa nu se piarda. George Enescu i-a descoperit la Iasi pe Socrate Barozzi, Mircea Barsan si Vasile Filip. La Buzau pe Mandru Katz. Pe Valentin Gheorghiu la Galati. Pe Mihai Constantinescu la Chisinau. I-a adus la Bucuresti pentru studii superioare. In casa sa de pe Calea Victoriei (astazi muzeu), George Enescu tinea repetii, recitaluri instrumentale si intalniri intre muzicieni. Avea usa deschisa mereu pentru copiii minune ai Romaniei. Printre participanti: pianista Maria Fotino, violonistul Mihai Constantinescu, compozitorul Aurel Stroe, dirijorul Constantin Silvestri, solista Rodica Bujor.
George Enescu i-a fost profesor, dar si nas de botez, celebrului pianist roman Dinu (Constantin) Lipatti, compozitor si profesor. In primii ani ai copilariei, Enescu a descoperit in Dinu talentul nativ si l-a indrumat din punct de vedere muzical. La 6 ani, Dinu Lipatti avea deja compozitii proprii, pe care le-a interpretat in public.
La 7 ani, Dinu Lipatti lua lectii cu Mihail Jora. La 11 ani a fost inscris la clasa de pian a celebrei profesoare, cunoscuta ca “Doamna de fier”, Florica Musicescu. Desi recunostea in Dinu Lipatti un copil minune, Florica Musicescu nu i-a aratat acest lucru, punand munca si studiul pe primul loc. La 12 ani intra la Conservatorul din Bucuresti iar la 15 ani sustinea primul concert, impreuna cu Filarmonica din Bucuresti. Au urmat alte concerte. Dupa ce a absolvit Conservatorul din Bucuresti, Lipatti a compus “Sonatina pentru vioara si pian. In 1934 lua premiul II la concursul international de pian de la Viena. Dinu Lipatti a urmat studiul la Scoala Nationala de Muzica din Paris, avandu-i ca profesori pe Alfred Cortot, pianist; Paul Dukas si Nadia Boulanger, profesori de compozitie si Charles Munch, profesor de arta dirijorala. La 26 de ani era numit profesor la Conservatorul din Geneva.
Dinu Lipatti a murit la doar 33 de ani, rapus de Leucemie. Desi Yehudi Menuhin, Igor Stravinski si Charles Munch au dat o multime de bani pentru a-i asigura tratamentul cu cortizon, considerat un medicament “speranta” pentru acele vremuri.
Compozitorul Francis Poulenc spunea despre Dinu Lipatti ca era “un artist de o spiritualitate divina”.
Colegul sau de la Conservatorul din Geneva, Nikita Magaloff spunea despre Dinu Lipatti: “Nu cunosc vreo fiinta a carei personalitate sa fi degajat atata lumina. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaste indeaproape. As prefera sa pastrez in minte amintirea atat de vie a prezentei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreti ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil si senin pe care l-am admirat cu totii putea fi cel mai nebunatic si fermecator dintre prieteni”.
Clara Haskil, pianista: “Lipatti da impresia ca se jeneaza cu propriul geniu. Modestia sa fiind la fel de profunda ca si exigenta iesita din comun fata de sine insusi”.
Cel mai mare pianist roman al tuturor timpurilor, Dinu Lipatti a interpretat, la ultima sa aparitie publica de la Besancon, ca pe o rugaciune, coralul pe tema “Iisus ramane bucuria mea” din Cantata No. 147 de Bach (Inima si Lume, Fapta si Viata / Herz und Mund und Tat Leben).
Slabit de boala, leucemia – dar si de tratamentul istovitor care nu daduse rezultate – Dinu Lipatti a mai gasit puterea de a-l canta, la bis.
Roman Vlad, compozitor: “L-a cantat intr-o maniera pe care nu o voi uita niciodata. Cu o expresivitate, o magie dincolo de timp, era cu adevarat o interpretare, cum se spune, transcedentala, pur spirituala”.
Constantin Bobescu: “Nu pot sa nu scriu ceva despre inegalabilul nostru pianist Dinu Lipatti, pe care l-am auzit deseori, chiar din perioada in care venea pe scena in pantaloni scurti. In seara in care a concertat alaturi de foarte cunoscutul dirijor olandez Wilhelm Mengelberg, mi-am dat seama – si apoi m-am gandit deseori – la ce sansa a avut Romania de a fi dat lumii un asemenea artist. Cand am auzit ca a murit, doar la 33 de ani, m-am gandit ca Dumnezeu poate ca are nevoie de cei mai inzestrati ingeri care sa-i cante imnurile nemuririi. Ca Mozart, Chopin si altii care au parasit pamantul la fel de devreme”. – din amintirile muzicianului Constantin Bobescu (violonist, dirijor si compozitor roman) din cartea “O viata…un destin” – semnata Florica Gheorghescu, pe baza insemnarilor muzicianului, puse la dispozitie de fiicele sale, Rodica si Sanda Bobescu.
Phelippe Dinkel, directorul Conservatorului din Geneva: “Aura lui Lipatti nu va dispare niciodata, pentru ca pe langa inalta sa muzicalitate si cultura, a fost unul dintre cei mai mari tehnicieni ai secolului XX. Dovada inregistrarile care s-au pastrat, care au fost facute dintr-o data, sunt pur si simplu perfecte”.
La randul sau profesor, Dinul Lipatti, supranumit si “Pintul Pianului” a format o multime de muzicieni la Conservatorul din Geneva – pianisti raspanditi prin toata lumea.
Dinu Lipatti a concertat pe cele mai mari scene ale Europei, reputatia sa crescand dupa fiecare mare oras in care a interpretat. In timpul razboiului s-a intors in Romania si, impreuna cu George Enescu, a concertat in spitale sau in reprezentatii de caritate. A murit in 1950, la Geneva.
Valentin Gheorghiu, pianist si compozitor. A inceput sa cante la pian cand avea 5 ani. A studiat la Academia de Muzica din Bucuresti, cu Mihail Jora, Constanta Erbiceanu.
George Enescu l-a recomandat la minister ca pe un talent deosebit si, la 9 ani, Valentin Gheorghiu a primit o bursa pentru 2 ani la Conservatorul din Paris. Valentin Gheorghiu a debutat la 15 ani, la Ateneul Roman, ca solist al concertului pentru pian si orchestra de Beethoven, cu Orchestra Filarmonicii Bucuresti, dirijor George Georgescu. In 1950 devenea solist al Filarmonicii si tinea recitaluri in intreaga lume.
La randul sau, Sir Yehudi Menuhin i-a fost maestru si copilului Nigel Kennedy.
Ajuns celebru, Negel Kennedy a tot venit pentru concerte in Romania, despre care spunea “Ma simt legat spiritual de Romania si sunt onorat sa vin aici, in tara lui Enescu, cu care simt ca am o legatura directa”. Nigel Kennedy a si compus o piesa foarte frumoasa, care se numeste “Tribute to Maria Tanase”, in care se simte influenta compozitiilor lui Enescu. Am scris mai multe aici.
Si Ion Voicu a fost elev al genialului George Enescu. Ion Voicu a dorit sa cante pe cand avea 5 ani, cerand o vioara. La 6 ani a inceput studiul particular, cu un student la Conservator. In timp i-a avut profesori pe Garabet Avakian si Vasile Filip. La 14 ani, Ion Voicu a intrat la Academia Regala de Muzica din Bucuresti, direct in anul V, la clasa profesorului Constantin Niculescu. Dupa 3 ani era absolvent si angajat in Orchestra Nationala Radio. In scurt timp a ajus solist iar la unul dintre concerte i-a atras atentia lui George Enescu care i-a oferit lectii – tot gratuite. In 1946 a obtinut locul I la concursul organizat de Sir Yehudi Menuhin la Bucuresti. In 1954 studia la “Conservatorul Ceaikovski”, cu George Enescu si David Oistrakh. In 1963 a primit dreptul de a canta pe o vioara Stradivarius 1702, care apartinuse lui Joseph Joachim, devenind primul violinist roman care a cantat pe un Stradivarius.
Insa relatia George Enescu, maestru – Yehudi Menuhin, discipol – a fost unul dintre putinele exemple de prietenie si devotament pana la moarte, din istoria muzicii mondiale.
Sir Yehudi Menuhin i-a intermediat plecarea lui George Enescu – si azilul politic – in SUA in 1946, cand Enescu a devenit “prost vazut” de regimul comunist instaurat in Romania. Nu s-a adaptat in America si s-a stabilit la Paris. Cand Enescu a facut primul accident cerebral la Londra, Yehudi Menuhin l-a adus la Paris, cu avionul. Au ramas prieteni pana in clipa mortii lui Enescu, in 1955.
In cartea scrisa de Sir Yehudi Menuhin in 1966, acesta descrie ce a insemnat maestrul George Enescu pentru el: “Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ce intalnisem pana atunci”.
George Enescu, 1950: “Tot ce mi-a mai ramas din putere si energie voi dedica creatiei mele muzicale, prin care am fost sortit sa servesc natiunea noastra romaneasca”.