Floriile în comunitate -13 aprilie 2014

În ziua de Florii, mai mulţi ca de obicei, ne-am strâns laolaltă în Sfânta Liturghie, iar seara, am participat la Concertul organizat cu prilejul sărbătorii, intitulat: “Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!” O zi minunată, binecuvântată cu multe bucurii.

“El a murit pentru noi.” Majoritatea am auzit această propoziţie de atâtea ori încât s-a golit de şocul faptului că cineva a murit pentru ceea ce noi am făcut sau al veştii cele bune că am fost eliberaţi de moarte. Ne va fi de folos atunci să auzim acest mesaj astăzi ca pentru prima oară, în povestea unui om care a murit pentru păcatele fratelui lui.

Doi fraţi locuiau împreună în acelaşi apartament. Fratele cel mare era onest, lucra din greu şi avea frică de Dumnezeu, pe când cel mic era necinstit, un derbedeu interesat de arme şi droguri. De multe ori fratele cel mic venea seara târziu, beat şi cu o mulţime de bani, iar fratele cel mare petrecea ore în şir cu el încercând să îl convingă să ducă o viaţă curată. Dar tânărul nu vroia să audă. Într-o zi a apărut în casă cu o armă în mână şi plin de sânge. “Am ucis un om”, a spus el. În câteva minute casa era înconjurată de poliţie, iar cei doi ştiau că nu au scăpare. “Nu am dorit să îl ucid”, a mai spus fratele cel mic. “Nu vreau să mor!” Poliţia bătea deja la uşă. Fratelui cel mare i-a venit atunci o idee. Şi-au schimbat între ei hainele. Poliţia l-a arestat, a fost judecat şi condamnat pentru crimă. Fratele cel mic a scăpat cu basmaua curată, dar el a fost executat. A murit pentru fratele său.

Această poveste aparent poliţistă este de fapt o poveste de iubire. Este similară poveştii – adevărate – a suferinţei şi morţii lui Iisus. O poveste de iubire. O poveste a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cum trebuie să îi răspundem? Cum v-aţi aştepta să răspundă fratele cel mic la moartea fratelui său? Ne-am aştepta ca răspunsul lui să fie RECUNOŞTINŢA. Recunoştinţa faţă de generozitatea fratelui său ar trebui să marcheze o schimbare radicală în viaţa lui, o rupere definitivă cu trecutul. Ar fi un idiot nerecunoscător dacă ar continua să ducă acelaşi stil de viaţă pentru care a murit fratele lui. Recunoştinţa ar trebui să îl facă să aibă mereu vie amintirea fratelui său. Nicio zi nu ar trebui să treacă fără să îşi amintească faptul că fratele lui a murit pentru el. Iar dacă fratele cel mare ar fi avut o soţie şi copii, ne-am aştepta ca fratele salvat, din recunoştinţă, să îi iubească şi să aibă grijă de ei.

Ceea ce Dumnezeu aşteaptă astăzi de la noi este recunoştinţa. O recunoştinţă suficient de puternică încât să urâm orice nuanţă de păcat; suficient de puternică încât să ne facă să traducem iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor lui Dumnezeu.

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, cele făcute de mântuială şi nici măcar cele făcute din întâmplare. Şi poate de aceea nu-mi plac oamenii care dau cu măsură, care iubesc numai cu o parte a inimii, care nu pun pasiune în ceea ce fac. Sau cei care se grăbesc, care vor să ajungă la capăt, nu contează cum, numai să ajungă, cei care nu simt niciodată satisfacţia unui lucru bine făcut. Într-un cuvânt, nu-mi plac oamenii superficiali. Şi cred că nu mi-ar fi plăcut să iubesc un Dumnezeu care, întrupat fiind, ar fi fost astfel. Nu mi-ar fi plăcut un Dumnezeu banal, care ar fi făcut lucruri obişnuite şi ar fi ales o cale normală. Nu mi-ar fi plăcut să stea numai pe Tabor sau să se grăbească şi, de la Florii să sară direct la Paşti. Îl iubesc şi îl respect tocmai pentru ceea ce a făcut între Florii şi Paşti.

Mă umple într-adevăr de respect Iisus Hristos. Din două motive. Pe primul am să-l ilustrez printr-un exemplu.

O povestioară spune cum, la sfârşitul lumii, oamenii au fost adunaţi pentru judecată. Miliarde de persoane aşteptau pe o câmpie întinsă, tulburaţi de măreţia evenimentului. La un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite şi să se revolte: “Cu ce drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine?”, strigă un evreu, arătându-şi numărul de deţinut de pe mână. “Ştie el ce înseamnă să fii deţinut într-un lagăr nazist?” “Dar de asta ce zici? – zise un bărbat de culoare – Am fost torturat, bătut şi ucis doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!” “Iar eu – se ridică o studentă care a fost violată – de ce a trebuit să sufăr atât? Nu a fost vina mea!” Pe toată întinderea câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu: cu ce drept ne judecă el? Ce ştie el despre suferinţele din lumea noastră, despre durerea de a fi om? Ce înţelege el care trăieşte într-un loc “unde curge lapte şi miere”? Atunci au început să-şi aleagă reprezentanţi dintre cei care au suferit mai mult, ca să meargă la Dumnezeu pentru a susţine cauza oamenilor. S-au adunat în mijlocul câmpiei, s-au sfătuit între ei şi au ajuns la următoarea concluzie: dacă Dumnezeu vrea să ne judece, atunci el trebuie să îndure ceea ce înduraseră ei înşişi. Legitimitatea naşterii sale să-i fie pusă la îndoială. Să fie dus în exil, să fugă, să se ascundă. Să fie trădat de cei mai apropiaţi prieteni. Să fie judecat şi condamnat pe nedrept de un tribunal fals. Să fie torturat. Ceilalţi să-şi bată joc de el şi să-l calce în picioare. Să simtă ce înseamnă să fii singur şi părăsit de toţi. Să nu moară de moarte naturală, dar să fie ucis. Şi lista continua. De fiecare dată când erau rostite aceste sentinţe, mulţimea din jur înălţa murmure de aprobare. După ce ultimul dintre ei spusese ceea ce avea de spus, pe toată întinderea acelei câmpii imense se lăsă o linişte de mormânt. Oamenii înţeleseseră: Dumnezeu îndeplinise deja punct cu punct cererile lor. (Bruno Ferrero, Doar vântul o ştie)

Tâlcul acestei legende şi motivul de care vă vorbeam e următorul: ce poţi să-i mai spui unui asemenea Dumnezeu? Uneori am vrea parcă să abuzăm de intimitatea pe care ne-a învăţat tot El că ne este îngăduit s-o avem cu Tatăl nostru şi să îndrăznim să mai punem câte-o întrebare sub formă de reproş: “De ce te comporţi aşa, Doamne? Ce ai cu mine de mă chinui? De ce taci? De ce eşti aşa ciudat uneori? De ce îmi ceri aşa de mult?” Dar după ce-l vezi urcând spre Golgota, ce poţi să mai spui? Nimic, ci doar să taci. Sau cel mult să-ţi pleci genunchiul şi să zici în şoaptă: Doamne, eşti mare! Dacă tu, care eşti Cel Veşnic, care eşti infinit mai mare decât universul despre care noi zicem că e infinit, Cel în faţa căruia, zice Isaia (40,15), “popoarele toate sunt ca o picătură de apă într-o găleată sau ca un fir de praf pe un cântar”, dacă tu te-ai făcut clipă pentru ca noi să devenim veşnici, te-ai făcut praf pentru ca noi să-ţi fim cântarul ce îţi decide soarta şi, mai ales, dacă ai făcut toate acestea pentru mine, un gunoi, atunci eşti mare şi meriţi tot respectul nostru. Căci cine şi-a mai arătat vreodată slava umilindu-se? Sau cine şi-a mai arătat puterea înjosindu-se? Ori, cine şi-a mai arătat iubirea răstignindu-se?

Iar un al doilea motiv pentru care mă umple de respect e faptul că, arătându-ne, ne-a învăţat acest lucru minunat: să faci totul până la capăt, să dai totul fără măsură şi să iubeşti fără nicio rezervă. Că în viaţă nu poţi să primeşti totul dacă nu dai totul. Nu poţi câştiga VIAŢA dacă nu-ţi dai viaţa. Nu te poţi bucura de Paşte dacă nu urci drumul crucii. Că singura Cale sigură în lumea asta e calea bobului de grâu. De aceea e aşa superficială generaţia de azi. Pentru că a înlocuit înţelepciunea “bobului de grâu” cu filozofia “cireşii de pe tort”. O filozofie a omului grăbit şi superficial. Nu mai are răbdare să facă lucruri temeinice şi de calitate pentru că time is money. Nu mai are timp de iubire căci flirtul e mai la îndemână. Nu mai oferă dragoste ca să fie fericit, ci fură senzaţii ca să se simtă cool. Nu se mai sacrifică pentru nimic, căci acest cuvânt nu mai face parte din vocabularul său. Filozofia lui sună astfel: ia totul şi dă cât mai puţin, sau altfel spus, trăieşte Paştele la maxim dar nu urca niciodată pe cruce. Compătimesc un astfel de om pentru că oamenii crescuţi de o asemenea filozofie nu vor fi niciodată cu adevărat mari, iar operele lor nicicând cu adevărat importante. Vor fi poate celebri, dar nu mari; vor fi poate invidiaţi, dar nu respectaţi; vor fi poate mulţumiţi, dar nu fericiţi.

Drumul pornit astăzi de Hristos ne învaţă infinita înţelepciune a bobului de grâu, şi anume faptul că în viaţă nu trebuie să urmăreşti înălţimea, ci profunzimea. Că lumea supravieţuieşte datorită acelor oameni capabili să-şi jertfească viaţa pentru alţii şi nu prin cei care urmăresc să stoarcă tot ce pot de la viaţă. Că ea supravieţuieşte datorită părinţilor care se consumă pentru copiii lor, a soţilor care trăiesc pentru a-şi face fericit partenerul, a preoţilor care-şi slujesc credincioşii, a tuturor celor care luptă dezinteresat pentru o cauză nobilă. Ne învaţă că, în mod paradoxal, doar jertfa, doar sacrificiul, doar dăruirea nasc viaţă. Mai mult, ne învaţă că toate acestea nu trebuie făcute cu măsură, ci până la capăt.

De aceea e Paştele atât de frumos. Nu doar pentru că e lumină şi slavă, ci pentru că e răsplată a celui ce a urcat pe cruce. A celui care, dând totul – viaţa -, a primit totul – VIAŢA. De aceea iubesc şi crucea. Nu pentru că aş fi un sadic şi aş iubi sau dori suferinţa dusă până la extrem. Dar pentru că acest munte a devenit datorită Celui care l-a urcat acum două milenii cu demnitate şi iubire, simbolul lucrului făcut până la capăt, al dăruirii totale, al iubirii nelimitate. Îmi place acest Dumnezeu pentru că nu e un Dumnezeu banal.