Săptămâna cea Mare a Patimilor: cum se pregătesc creştinii!

Cât de lung li se va fi părut unora, cât de ignorat va fi fost de alţii, cât de îndrăgit şi de mângâietor pentru cei care-şi duc viaţa la umbra luminoasă a Bisericii, Postul cel Mare se apropie de sfârşit şi se întrevede tot mai insinuantă şi mai apropiată, blândă şi orbitoare în acelaşi timp, lumina Învierii, cu bucuria ei explozivă. Dar, precum într-o cursă lungă de alergări, mai avem de făcut ultimul tur, într-un fel, cel mai greu, şi pentru că linia sosirii este aproape, pentru că ai dori să soseşti cât mai frumos, dar mai ales El, Mirele tău, să se bucure de tine şi îmbrăţişarea cu El, în lumina Învierii, să fie deplină.

Oricum va fi fiind vremea, ziua de Florii este una atât de luminoasă! Lumina ei vine de la flori, de la cele cu care ne avem încărcate braţele, dar mai ales de la cele care au înflorit acum miraculos înlăuntrul nostru şi pe care le revărsăm cu o generozitate inexplicabilă spre cei de lângă noi. Dar pentru cei din Biserică, ziua de Florii este foarte scurtă. Nici n-am sfârşit bine a-i ferici şi a-i îmbrăţişa pe cei dragi ai noştri care poartă nume de flori, că ne şi cheamă clopotele şi inima să ne întoarcem pe la bisericile noastre, spre a porni urcuşul acesta final al Săptămânii celei Mari a Patimilor.

Săptămâna de pe urmă, cea a Patimilor, irumpe pătimitor spre Paşti. Cu Deniile ei de fiecare seară, ea încearcă să ne ajute în a păşi alături de Hristos, în a ne face tovarăşii Lui de drum, în a muri cu El, pentru a învia apoi cu El. Bisericile ni se înfăţişează acum cernite în toate acoperămintele lor, de la cele ale obiectelor liturgice, la cele ale preoţilor. Este o săptămână decisivă. Acum are loc bătălia cea mai crâncenă pentru scoaterea noastră la Liman. Zilele sunt toate „mari” (de la Lunea cea Mare la Sâmbăta cea Mare), crescând continuu în dramatism. Sunt mari prin conţinutul lor spiritual, prin importanţa lor, prin slujbele lor, prin tragismul lor unic… Am pornit Postul cel Mare îndesind rugăciunea, înmulţind Poezia. În acelaşi fel procedăm şi acum. Poezia patimilor este de o neînchipuită frumuseţe, şi ce minunat este când şi cântarea de la strană reuşeşte să se ridice la înălţimea acestei poezii. Din păcate sau din neputinţă, nu totdeauna reuşim să ne concentrăm asupra cuvintelor, prea adesea gândurile ne zboară într-un moment sau altul. Poate că n-ar fi nepotrivit ca acei care ţin să cunoască frumuseţea acestei poezii în deplinătatea ei să-şi procure Triodul. O minunată carte de imnuri.

Săptămâna cea Mare a Patimilor înseamnă, practic, intrarea într-un alt post, unul nou, întrerupt, oarecum, de ziua de joi, când importanţa întâlnirii ultime a lui Hristos cu Ucenicii lui la Cina cea de taină aduce cuvenită dezlegare la vin şi la untdelemn.

Iată-ne în Lunea cea Mare! De fapt, Lunea cea Mare începe din seara Duminicii Floriilor. Aşa se slujesc Deniile fiecărei zile din Săptămâna Patimilor, în seara precedentă, pentru că aşa s-au pornit şi zilele Creaţiei: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă…”. Prima cântare cu totul specifică Deniei aceasta este:

„Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară din Împărăţie să te încui, ci te deşteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

Căci, asta începem noi acum: pregătirea de Nuntă. Moartea văzută ca nuntă ne arată cât de genială şi de conformă cu învăţătura Bisericii este viziunea ţăranului român din Mioriţa. Pe tot parcursul acestei Săptămâni, vom vorbi adesea despre Mirele Hristos, despre Nunta noastră cu El. Suntem încă nepregătiţi: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom găsi îmbrăcămintea cuvenită: „Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă miluieşte”.

Iată-ne în Marţea cea Mare! Gândul la nuntă persistă: „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim…”. Este atât de frumos Mirele nostru! De două ori cântăm această înfăţişare a Lui şi reciproca chemare la nuntire fără sfârşit: „Mirele cel mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele, prin împărtăşirea pătimirilor Tale, şi împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreună-şezător luminat la masa Împărăţiei Tale, ca un milostiv”.

Iată-ne în Miercurea cea Mare, când dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, puţin înainte de mântuitoarea patimă. Suntem chemaţi să ne asemănăm femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patimile Sale, sărutându-le şi ştergându-le apoi cu frumosul ei păr despletit. Şi tare S-a mai bucurat Domnul de iubirea ei! Aşa a intrat pentru totdeauna în Istoria mare, cea care până atunci fusese dispreţuită şi călcată în picioare de toţi.

Iată-ne în Joia cea Mare! Ziua în care marii Părinţi ai bisericii ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului. Densitatea dramatismului creşte, evenimentele se precipită. Hristos spală picioarele ucenicilor. Cu o zi înainte, Lui I se spălaseră de către femeia cea păcătoasă! Până în zilele noastre, prin catedrale, ierarhul locului spală picioarele a 12 dintre conslujitorii lui; la fel stareţii, pe la mânăstiri. Dar ce frumos ne povesteşte atât de vrednicul de pomenire Părinte Petroniu, ce a fost stareţ la Schitul „Prodromul” din Sfântul Munte Athos, despre mama lui, care se ducea în această zi în sat, să spele picioarele unei femei bolnave şi neputincioase. Dacă la slujitorii bisericii este vorba numai de un act simbolic, la aceea se petrecea o imitare totală a lui Hristos. Aceşti ţărani români şi credinţa lor minunată, deplin iubitoare!

Ucenicii sunt poftiţi apoi să petreacă Paştele cu Învăţătorul lor, sunt chemaţi la Cină. În taina foişorului va fi instituită Taina Tainelor, Taina euharistică, Împărtăşirea. Iar cu ei, prin ei, noi toţi suntem poftiţi să petrecem la masă cu Hristos, până la sfârşitul veacurilor şi dincolo de el. Marea, nesfârşita taină a Cinei celei de taină! De aici, de la această zi, pleacă rugăciunea ce se rosteşte întotdeauna înainte de cuminecare: „Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte; că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”. După Cină, Hristos îi ia cu El pe cei trei Apostoli din cercul prim, pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi iese să Se roage în grădina Ghetsimani. Cu rugăciune a înţeles El, în chip pilduitor, să se pregătească pentru Patimile Sale şi pentru moartea Sa. Scriptura ne spune că acum „a început a Se întrista şi a Se mâhni Domnul” (Matei 26, 37). De trei ori Se roagă ca Tatăl Său să ia de la El, dacă se poate, paharul acesta, dar ca, totuşi, să se facă după voia Lui, a Tatălui. Paharul nu se va lua până la urmă de la El. Şi, păstrând proporţiile, nici de la noi. Pentru a ajunge în Împărăţie, pentru a fi în Nuntă, ni se cere pătimire şi trecere prin moarte. Moartea nu poate fi ocolită. Din păcate! Acum apare şi Iuda, care avusese alte treburi. El Îl trădase, Îl vânduse pe Învăţătorul şi Prietenul lui şi vine să-L predea oamenilor arhiereilor şi ai bătrânilor poporului, prin sărutarea sa. Nu degeaba este numit acesta de Biserică, într-o cântare, „fiul viperelor”.

Şi, desigur, că cea mai plină de lumină dintre poruncile Sale este porunca aceasta nouă, care ni se dă acum, la ceas de vremelnică despărţire: „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii.” (Ioan 13, 34-35).

Pe parcursul Săptămânii Patimilor este scoasă tot timpul în evidenţă calitatea de Creator a Mântuitorului. El ne-a făcut pe noi, El a făcut pentru noi lumea aceasta, cu toate minunăţiile ei iniţiale (din păcate, prea adesea maculate sau distruse de noi). Totul din infinită iubire, din infinită sete de iubire, spre iubire!

Pomenirile morţilor sunt oprite de Biserică între sâmbăta precedentă Intrării Domnului în Ierusalim, „a lui Lazăr”, şi Duminica Tomii, mai întâi spre concentrare la Patimile Domnului, iar apoi, pentru bucuria necuprinsă a Învierii. Dar cei din popor nu pot îndura atâta lipsă de lângă ei a celor dragi, plecaţi deja la Domnul. Aşa se face că ei caută să-i ţină în apropiere şi în Joia cea Mare, ceea ce spune mult despre importanţa acestei zile la români. De aceea, cam peste tot în ţară, la ţară îndeosebi, se merge la liturghie pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.

Iată-ne în Vinerea cea Mare! În sfânta şi marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi înainte de toate, Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

În seara aceasta este scoasă din spatele mesei altarului şi pusă în centrul bisericii, sub Pantocrator, crucea cu Hristos răstignit pe ea. Ea este purtată de un preot ce-l închipuie pe Simon Cireneanul, care rosteşte de profundis, cu glas rar şi apăsat, versurile acestea cutremurătoare, întărite de sunete scurte de toacă sau de clopot: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn/ Cel ce a spânzurat pământul pe ape./ Cu cunună de spini S-a încununat/ Împăratul îngerilor./ Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat/ Cel ce îmbracă cerul cu nori./ Lovire peste obraz a luat/ Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam./ Cu piroane S-a pironit/ mirele Bisericii./ Cu suliţă S-a împuns/ Fiul Fecioarei./ Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase!/ Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!”.

După aceea, după ce a fost şi încununată cu florile aduse de obşte, credincioşii trec pe rând să sărute crucea, mărturisindu-şi astfel disponibilitatea la însoţire cu Hristos până la capăt. Intenţia de a nu-L părăsi. Toate vinerile de peste an trimit la Vinerea aceasta a Răstignirii. Ea este cu adevărat „mare”, ea este cea mai lungă, ea trece cel mai greu, apasă mai tare. Încercăm acum, mai mult ca oricând, să reconstituim în noi grozăvia acelei vineri când soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâşiat. Este o zi de post desăvârşit, de unde şi numele ei, în popor, de Vinerea Seacă. Nici liturghie nu se face. Dar, din nou, în ciuda momentelor cumplite pe care le trăim, cântările slujbelor ne vorbesc mult şi apăsat despre lumină: „Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţii Tale!”.

Şi parcă fiecare dintre noi ar ţine să ajungă să spună odată cu Maica Domnului: „Iată lumina mea cea dulce, nădejdea şi viaţa mea cea bună, Dumnezeul meu a apus pe Cruce: mă aprind cu inima…”

În cursul dimineţii zilei de vineri, se scoate în mijlocul bisericii şi se pune pe o masă, în faţa crucii scoase la Denia din seara din ajun, Epitaful, icoană cu scena punerii Domnului în mormânt şi a plângerii Sale. Oamenii vor veni să pună pe el flori, aşa cum îi aduci în-deobşte unui mort la mormânt, şi să treacă pe sub masă de trei ori, îngropându-se cu Hristos (îngroapă, tainic, firea lor, cea omorâtă de păcate) şi ieşind cu El din mormânt. Deja Învierea este pregustată! Cu aceleaşi cântări cu care-L îngropăm pe Hristos ne îngropăm şi noi. Să nădăjduim că şi cu aceeaşi înviere vom învia!

E frumos cum ţăranii îşi înconjurau în această zi casa de trei ori, cu o lumânare aprinsă şi tămâind-o, după asemănarea felului în care vor înconjura seara, la prohod, biserica. Oare o mai fac pe undeva? În unele locuri, în această zi se făceau ouăle roşii şi pasca. Nici un alt fel de lucrare.

Din dimineaţa acestei zile, clopotele nu se mai trag până la Înviere.

Vineri seara, credincioşii revin în biserici pentru atât de îndrăgitul de popor Prohod al Domnului. Merg ei să-L îngroape pe Cel ce biruie moartea. Tristeţea este mare, nădejdea scăzută, până şi la Maica sfântă, gata să-şi însoţească Fiul în experierea-i ultimă: „De acum, nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată,/ suspinând, grăia cea fără de prihană./ Că lumina mea şi bucuria mea/ în mormânt au apus./ Ci nu-L voi lăsa singur;/ aici voi muri/ şi mă voi îngropa cu Dânsul”.

Spre sfârşit, bisericile se încing cu un brâu de lumini curgătoare. Este alaiul credincioşilor ce înconjoară biserica, urmând Epitaful şi cântând despre Iisus Mântuitor: „Mergi la cer şi te aşează/ Lângă tatăl Creator,/ Tu ce laşi în lume pace,/ Iisuse Salvator”.

Învăţătura acestor zile ar fi aceea că nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinţei, că Împărăţia cerurilor se cucereşte prin luptă, iar lupta este duhovnicească. Crucea este constitutivă omului. Hristos ne-a adus şi această revelaţie a necesităţii de a-ţi purta cu conştientă acceptare şi responsabilă înţelegere crucea. Aşa cum a făcut-o El.

În Sâmbăta cea Mare, peste oraş se aşterne o linişte de moarte (şi să fiţi atenţi dacă nu e aşa), în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac acum oarecum în surdină. Hristos este în mormânt şi încercăm aceeaşi nedumerire şi îngrijorare ca altădată Maica şi ucenicii şi femeile ce-L înconjuraseră. E o linişte ce se impune parcă de sus, în ciuda oricărei alte voinţe a noastre. Seara, intensitatea aşteptării devine tot mai accentuată, aproape insuportabilă. Pe parcurs, unii dintre noi chiar au reuşit, însoţindu-se cu Hristos, să-şi pregătească haine de Nuntă. Ardem de nerăbdare să vină lumina Învierii şi s-o luăm şi să ne vestim unii altora cu neînţeleasă şi nepământeană bucurie: „Hristos a înviat”! „Cu adevărat a înviat”! Şi intrăm astfel într-o altă poveste nesfârşită, cea mai fascinată, cea pentru veşnicie: povestea Învierii Domnului şi povestea învierii noastre! Căci asta este viaţa noastră în Biserică: un şir de fascinante poveşti adevărate!