Suferinţa lui Iov
Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că majoritatea covârşitoare a creştinilor cunosc istoria lui Iov din auzite, din Mica Biblie sau citind doar prima şi ultima parte a cărţii care îi este dedicată în Vechiul Testament. Altfel nu se explică de ce s-a perpetuat în popor o istorie în care se narează despre bogăţia iniţială a lui Iov, despre ulterioara pierdere a tuturor bunurilor sale, a copiilor şi chiar a sănătăţii sale, despre incredibila sa răbdare, precum şi, în cele din urmă, despre îndoita sa răsplătire. Foarte puţin (sau deloc) s-a vorbit despre ceea ce constituie miezul Cărţii Iov: problema dreptăţii divine şi a suferinţei omeneşti, respectiv atitudinea pe care dreptul lui Dumnezeu o are în momentul în care necazurile l-au copleşit. Dialogurile sale cu cei trei prieteni veniţi spre a-l mângâia – Elifaz, Bildad şi Ţofar –, ne înfăţişează un om nemulţumit şi nedumerit în acelaşi timp de condiţia sa. O atitudine aparent nepotrivită pentru un „drept şi temător de Dumnezeu” (Iov 1, 8) după cum remarcă şi pr. prof. Petre Semen în volumul „Aşteptând mântuirea”: „…aproape toate cele 40 de capitole nu fac decât să prezinte revolta omului Iov împotriva unui Dumnezeu care-l pedepseşte pe nedrept şi în mod exagerat de crud. Pare cu totul inexplicabil cum un om, care la început îşi acceptă fără cârtire propriul destin, să exclame imediat: «Piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a zămislit un prunc de parte bărbătească!» (Iov 3, 3)”.
Prietenii ne-suferinzi ai lui Iov încearcă să-l convingă pe acesta de neclintita cauzalitate ce ar exista între păcatele sale şi suferinţele pe care le îndură. Iov nu susţine că ar fi fără de păcat, dar ar dori să ştie care anume păcate îi sunt imputabile de vreme ce el nu are pe conştiinţă vreunul.
Păcatul nu este, în mod necesar, cauza suferinţei noastre. Dacă, uneori, păcatul este cel care atrage durere asupra omului atunci nimic nu ne îndreptăţeşte pe noi, cei sănătoşi, să-l judecăm pe cel aflat în necaz. Despre cum răsplăteşte sau pedepseşte Dumnezeu pe pământ aflăm şi din acea istorioară a Patericului, în care un ucenic vede un bogat care şi-a trăit viaţa numai în răutăţi cum este îngropat cu fală şi cinste de toată comunitatea şi pe un pustnic cuvios cum este devorat de un leu. Acel ucenic îşi va fi zis, deodată cu Eclesiastul: „Este încă o nepotrivire care se petrece pe pământ, adică: sunt drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor drepţi” (Eclesiastul 8, 14). Ulterior, ucenicul va afla că bogatul o faptă bună făcuse şi pentru aceea s-a bucurat de acea falnică înmormântare, luându-şi astfel răsplata, iar pustnicul un păcat avea şi pe acela şi l-a ispăşit murind sfâşiat de felină.
Nemailungind cuvântul, să subliniem doar că, într-un final dominat de teofania divină, glasul dumnezeiesc îi mustră pe cei trei prieteni ai lui Iov: „…n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov. Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42, 7-8).
Un final, cum se spune, ca la teatru, descumpănitor pentru orice om înzestrat cu logica elementară. Cum adică, se vor fi revoltat mulţi (neduhovniceşte cântărind lucrurile): cel ce a îndrăznit să cârtească împotriva lui Dumnezeu cerând insistent o explicaţie pentru cele ce pătimeşte este nu numai îndreptăţit de Acesta (bineînţeles, după ce Iov se va fi pocăit pentru că a cerut, ca de la egal la egal, o „înfăţişare” a lui Dumnezeu la „procesul” declanşat), dar este şi cel ale cărui rugăciuni sînt cerute de Domnul pentru a fi iertaţi… născătorii de teodicee? Iertaţi de ce? Că au îndrăznit să-L apere – cel puţin aşa credeau ei – pe Dumnezeu de cuvintele unui Iov dezlănţuit, ca un avocat, în propria-i apărare (Iov 10, 1-2)?
„…eu, Doamne, Te iert”
Delicată problemă se deschide în acest punct. Las mai profundei înţelegeri a cititorilor dibuirea unei explicaţii mai adecvate a acestui „paradox” şi mă mulţumesc să constat doar atât: în suferinţă lucrurile se răstoarnă, ierarhiile devin (aparent) nesigure, iar cugetările de tip „teodicee” îşi pierd orice valenţe: cel ce-L scuzăpe Dumnezeu, îl acuzăpe aproapele suferind (şi, în faţa divinităţii, se acuză de fapt pe sine însuşi). E un tărâm atât de misterios suferinţa încât nici mărturiile a mii de exploratori nu te pot face să o cunoşti. O înţelegi numai în clipa în care o guşti, şi o uiţi – inevitabilă amnezie – în clipa în care te părăseşte.
În preajma suferinţei nu se vorbeşte – e inutil şi riscant chiar. Asta au făcut, într-o primă fază, şi prietenii lui Iov care, în momentul în care l-au întâlnit pe acesta, „au slobozit glasurile lor, s-au tânguit şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat capul cu ţărână. Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvînt, căci vedeau cât este de mare durerea lui” (Iov 2, 12-13). Celui care suferă nu poţi să-i aduci mângâiere cu vorbele. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să-l îmbrăţişezi, cu o îmbrăţişare strânsă, disperată aproape, încercând, ca de la trup la trup, o „transfuzie” de durere. Măcar o părticică din ea să o duci apoi pe umerii tăi. Suferinţei sufleteşti îi poate fi chiar şi leac cuvântul, suferinţei trupeşti, însă, îi este absolut necesară, în primul rînd, mângâierea.
Pe de altă parte, cuvintele celui care suferă intră în sfera unei judecăţi care scapă gândirii „normale”. Singurul lucru ce rămâne în continuare interzis este blestemarea lui Dumnezeu (Matei 12, 31). În rest, toate par a fi dacă nu acceptate, măcar de înţeles, de la mirare la revoltă (desigur, într-o măsură ce diferă pentru fiecare om şi pentru fiecare durere în parte). Ca atare, pentru a reveni la primele rânduri, din analiza acestei revolte a omului suferind deducem că între trăsăturile lui Iov se regăsesc nu numai credinţa neclintită şi răbdarea susţinută de nădejde, ci şi tendinţa, atât de umană la urma urmei, de a înţelege rostul şi cauza suferinţei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dorinţa de a scăpa cât mai repede de ea. Abia acum avem portretul complet al lui Iov, departe de toate păgubitoarele idealizări, conturînd un personaj mai uman dar, prin aceasta, nu mai puţin sfânt!
Desigur, suferinţa ne limitează în plan fizic, dar această îngustare, dacă este canalizată spre Dumnezeu, poate anula din graniţele care ne despart de Creator. Aproape că nu are importanţă ce cuvinte foloseşti pentru a-ţi exterioriza durerea atâta vreme cât nu apostaziezi, cât îţi duci crucea până la capăt, numărând fiecare secundă până la doritul sfârşit ce te va izbăvi de „trupul morţii acesteia”. În suferinţă Dumnezeu îngăduie şi astfel de strigăte (cel puţin) neconvenţionale, precum cel al lui Radu Gyr, unul dintre creştinii care au gustat din infernul închisorilor comuniste: „Gonit prin smârcuri imunde/ asemeni unei bestii turbate/ cu tâmple găurite, cu orbite afunde/ rupt ca un steag, sfărâmat ca o stemă/ sfâşiat de bice ca furul/ aşa voi sosi la Judecata supremă…/ Atunci voi cădea pe-nalte trepte/ pe buze c-un zâmbet de sânge, inert:/ – Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert…”
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
