Colierul de peruzele
Dacă vrei să legi pe veci de tine pe cineva, fă-i bine. Fă-i bine cât poţi. Dezinteresat. Dacă va înţelege ceva din gesturile tale, fii fericit. Ai învăţat pe un om recunoştinţa. Dacă nu va înţelege nimic şi doar va profita din relaţia ta, nu înceta să-i faci bine. Chiar dacă binele săvârşit nu va mai lucra asupra aproapelui tău cu eficienţă maximă, tu vei fi beneficiarul principal al binelui făcut. Pilda pe care vreau să v-o spun astăzi ne pune în faţa ochilor două surori. Urmărindu-le, aproape că nu ne putem da seama care din ele iubeşte mai mult, cea mare care are grijă de surioara ei mai mică, sau dimpotrivă cea care vrea ca din puţinii săi bani să cumpere un cadou celei mai mari. Răspunsul îl veţi da dumneavoastră.
La biroul său din lemn preţios stătea un bijutier privind plictisit prin vitrina elegantului său magazin. O fetiţă lipindu-şi nasul de geam se uita cu ochii miraţi la obiectele expuse. Intră hotărâtă în magazin şi arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
„Aş dori să-l cumpăr pentru sora mea. Puteţi să mi-l împachetaţi frumos, fiindcă aş vrea să-l ofer cadou?“ Patronul magazinului o fixă perplex pe micuţa clientă şi o întrebă: „Câţi bani ai?“
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetiţa puse pe marginea biroului o cutie de tablă, o deschise şi o goli. Din ea au căzut câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici şi nişte figurine de plastilină.
„Ajung?“, întrebă ea cu mulţumire. „Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care îi ţine locul şi niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei de naştere şi sunt sigură că o voi face fericită cu acest cadou. Pietrele acestea au aceeaşi culoare ca şi ochii ei.“
Omul a dispărut în spatele magazinului şi a revenit cu o hârtie de împachetat foarte frumoasă, roşie cu auriu, cu care a învelit cutia unde era colierul. „Ia-o, spuse el fetiţei, şi du-o cu grijă.“ Fetiţa plecă ţinând pachetul ca pe un trofeu.
Dar nu trecu decât o oră după aceea, când în acelaşi magazin intră o fată frumoasă, cu părul de culoarea mierii şi cu nişte ochi albaştri minunaţi. Puse cu hotărâre pe masa unde stătea lupa bijutierului pachetul pe care acesta îl făcuse cu atâta grijă şi întrebă: „Colierul acesta a fost cumpărat de aici?“ „Da domnişoară.“ „Şi cât a costat?“ „Preţurile practicate în acest magazin sunt confidenţiale: nu privesc decât pe client şi pe mine.“ Fata avea replica pregătită, anume că sora ei nu ar fi putut cumpăra cu bănuţii ei colierul ce stătea în cutia dinaintea celor doi. Dar bijutierul i-o luă înainte, închise pachetul, refăcu ambalajul cadoului şi-l înapoie fetei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit. A plătit preţul cel mai mare pe care-l putea oferi cineva: a dat tot ce avea.“ (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Viaţa e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)
Sursa: ziarullumina.ro
