Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Memoria şi evlavia Bisericii îi păstrează şi îi cinstesc pe Împăraţii Constantin şi Elena ca Sfinţi Întocmai cu Apostolii, deşi au trăit la aproape două secole după aceştia. Această calitate este pusă, mai ales în ceea ce-l priveşte pe Împăratul Constantin, în legătură cu modul minunat al convertirii sale. În anul 312, înaintea unei lupte împotriva lui Maxenţiu, Hristos Domnul i se arată în vis şi îi descoperă în lumină pe cer, în miezul zilei, semnul Crucii Sale, însoţit de îndemnul: „În acest semn vei învinge!”. Fiind credincios acestei revelaţii şi cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Constantin cel Mare îşi învinge rivalul şi devine primul conducător al Imperiului Roman chemat la misiune direct de Hristos, aşa cum l-a chemat şi pe Sfântul Apostol Pavel. Astfel, urcarea sa pe tron este strâns legată de convertirea sa la credinţa în Hristos, ascensiunea politică a Împăratului Constantin schimbând situaţia creştinilor din Imperiul Roman şi deschizând noi căi de împlinire a rolului Bisericii în societate. Luând „chemare nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (aşa cum se spune în troparul pomenirii lui), Sfântul Împărat Constantin a emis, în anul 313, decretul de libertate religioasă sau Edictul de la Milano, prin care se acorda creştinilor libertatea şi dreptul de a-şi recupera bunurile confiscate în timpul persecuţiilor. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, care, după ce L-a întâlnit pe Hristos într-o lumină copleşitoare pe drumul Damascului, a încetat să-i mai prigonească pe creştini, devenind apoi primul între marii misionari creştini, şi Sfântul Împărat Constantin, după convertirea sa prin semn direct de la Hristos, a devenit primul între împăraţii creştini sau cum se spune în tropar: „cel între împăraţi apostolul Tău, Doamne”.

De asemenea, credinţa mamei sale, Sfânta Elena, este pecetluită de semnul de viaţă făcător al Crucii Mântuitorului, pe care ea a descoperit-o în pământul Ierusalimului în anul 326, după anevoioase şi costisitoare săpături.

În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au între ei aşezată Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena în pământ. Icoana lor transmite astfel un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută, cele inteligibile şi cele sensibile, în iubirea infinită şi eternă a Preasfintei Treimi. În lumina acestui tip de înţelepciune divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu puterea lui Hristos, iubirea jertfelnică pentru binele celor mulţi este flacăra şi puterea misiunii creştine în lume. Din poziţia politică înaltă pe care o ocupă, aceştia sunt slujitori misionari ai lui Hristos spre binele Bisericii Sale, eliberându-i pe creştini de persecuţii, apărând dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, construind locaşuri de cult creştine în diferite părţi ale Imperiului: trei biserici în Roma, una în Trier (Germania), mai multe biserici în Constantinopol, una în Nicomidia, două în Ierusalim (a Învierii şi a Înălţării), una în Bethleem (a Naşterii Domnului), precum şi una octogonală în Antiohia.

În acelaşi timp, ei au dezvoltat o amplă activitate filantropică, prin legi, aşezăminte şi fapte personale în favoarea categoriilor sociale defavorizate. Ajutat de împăratul Constantin, un senator roman, devenit preot cu numele de Zoticus, a organizat la Constantinopol un orfelinat, un spital–leprozerie, un aşezământ pentru săraci, altul pentru văduve şi unul pentru primirea străinilor. Iar Sfânta Împărăteasă Elena a construit în Constantinopol un azil pentru văduve (ghirocomion) şi aşezăminte pentru primirea străinilor la Ierusalim, Constantinopol şi Sevasta. În timpul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena au fost organizate şi leagăne pentru copiii mici abandonaţi, cămine pentru orfani şi case de adăpost pentru fecioare.

Expresiile slujirii lor misionare, ale apostolatului lor mirean în lumina Crucii lui Hristos, au fost mai ales convocarea primului Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325, şi reflectarea valorilor evanghelice în legislaţia constantiniană (în total 361 de norme legislative de genuri diferite).

Împăratul Constantin a adoptat legi în biserici prin care episcopii şi preoţii au primit dreptul de a proclama eliberarea sclavilor creştini, legi prin care erau protejate logodna şi căsătoria şi au fost interzise adulterul şi avortul; legi care interziceau tortura, uciderea sclavilor de către stăpâni şi stigmatizarea feţei oricărui deţinut; legi prin care erau protejaţi copiii abandonaţi, copiii minori şi copiii orfani; legi prin care se interzicea abandonarea copiilor nou născuţi, răpirea copiilor, vânzarea copiilor din motive de sărăcie, iar părinţii săraci trebuiau ajutaţi de fisc sau din visteria personală a Împăratului. Toate acestea erau legi ale demnităţii persoanei umane, cu adevărat revoluţionare pentru mentalităţile sociale păgâne de la începutul secolului al IV-lea, legi care devin definitorii apoi pentru matricea spirituală a Europei şi patrimoniul spiritual al întregii umanităţi.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au arătat un respect deosebit şi o generozitate permanentă faţă de episcopi, preoţi şi diaconi, dar şi o cinstire deosebită faţă de cei ce trăiau în feciorie şi rugăciune, faţă de văduvele evlavioase, de presbitere şi diaconiţe. Ei au ajutat mult la construirea şi dotarea bisericilor, dar şi la promovarea filantropiei sociale, arătând prin fapte concrete grijă părintească faţă de cei nevoiaşi.

La îndemnul Bisericii, exemplul lor a fost urmat de-a lungul secolelor de mulţi împăraţi, regi, principi şi conducători creştini, iar în zilele noastre asistenţa socială organizată de Stat este completată de Biserică şi de instituţii şi organizaţii social-filantropice.

În concluzie, reţinem că lumina credinţei, a legilor, a multor ctitorii şi fapte creştine ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a fost peste veacuri şi este şi azi un îndemn puternic pentru a iubi pe Hristos şi Biserica Sa şi pentru a promova demnitatea persoanei umane şi binele comun, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sau fericirea oamenilor.

Acum, cât trăim în lume, ei sunt învăţători şi rugători pentru noi, iar în ziua judecăţii noastre, potrivit lucrărilor bune sau rele pe care le-am săvârşit, ei vor fi apărători sau judecători ai noştri, dacă am răspuns sau nu chemării iubirii lui Hristos arătată în lumina Sfintei Cruci.